Nimeni nu/şi va putea clădi vreodată fericirea pe lacrimile cuiva.

Cu ochii plini de lacrimi, l/am rugat să mă ajute …şi mi/a întins mâna. Mi/a răspuns… am simţit puterea lui binefăcătoare asupra mea. Dar n/aş putea descrie în cuvinte bucuria care mi/a redat liniştea. Limbajul sufletului nu poate fi tradus în cuvinte, dar nici povestit sau expus pentru că sunt lucruri care îţi aparţin doar ţie ca persoană. Din acest motiv n/am fost niciodată de acord cu împărtăşirea a astfel de gânduri şi de trăiri. E ca şi cum am descoperi o parte din ceea ce ne aparţine numai nouă şi am expune această parte în văzul tuturor. E ca şi cum ţi/ai vinde o bucăţică de suflet. Şi pentru ce? Trăirile personale nu pot fi povestite pentru că nu pot fi percepute corect de cei din jur. Fiecare dintre noi are propriul său sistem de valori şi nu cred că judecăţile, trăirile, comunicările, aprecierile, evaluările mele se suprapun cu ale altcuiva. De aceea îmi închid fereastra sufletului, trag storurile şi nu las să se strecoare decât câteva firicele de lumină…

Nu ştiu pentru câţi dintre noi are însemnătate Sfântul Nectarie, nu ştiu câţi dintre noi îl cunosc! Dar 9 noiembrie este ziua lui. Mai mult nu/mi propun să spun, pentru că toţi cei care ştiu despre el, nu au nevoie de aceste rânduri scrise de mine, iar cei care nu au auzit de el nici măcar nu vor dori să audă, decât poate într-un moment de disperare din viaţa lor…Poate…

Închei cu un fragment cunoscut celor care/l iubesc pe Sfântul Nectarie:

“Începutul a fost greu, în acest oraş străin, pentru micul Anastasie. A muncit o bună perioadă de timp, fără o altă plata în afara porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori şi până la asfinţitul soarelui, purtând haine ponosite şi adeseori desculţ. În puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură şi din cărţile Sfinţilor Părinţi, pe care le adusese cu sine. Ştia să scrie şi de multe ori îl ajuta pe patronul său să/şi scrie corespondenţa. Într/una din zile, s/a hotărât să scrie şi el o scrisoare. Către cine? Către Mântuitorul Hristos din Ceruri. În puritatea sufletului său, se gândise să ceară astfel ajutor Tatălui Ceresc, spre alinarea suferinţelor sale. Cerea în acea scrisoare să îi trimită Părintele Luminilor câteva hăinuţe şi o pereche de pantofi, pe care şi le dorea de mult timp. Cu scrisoarea în mână merse la un negustor de peste drum, rugându/l să/i împrumute un timbru. Negustorul respectiv, un om bun şi cu frică de Dumnezeu, i/a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i/a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu, împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea lui Anastasie, negustorul s/a uitat, din curiozitate, să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de cele scrise pe plic, s/a hotărât să o desfacă şi să o citească. Prin Pronia Divină, sufletul său a fost profund impresionat de conţinutul scrisorii. De aceea a hotărât să alcătuiască o scrisoare de răspuns către micul expeditor, însoţită de o sumă de bani, ce putea să îndeplinească dorinţele sale curate. Fericirea lui Anastasie, la primirea acestui răspuns, cu greu s/ar putea descrie. A mulţumit îndelung, prin rugăciune, Tatălui Ceresc. A doua zi şi/a cumpărat cele necesare şi mult dorita pereche de pantofi.”  (Diac.Drd. Morlova Nicuşor - ”Sfântul Nectarie Taumaturgul”)

La mulţi ani tuturor celor care se numesc Mihaela, Gabriela, Mihai, Mihail şi Gabriel!

8 Noiembrie este o zi specială în care suntem binecuvântaţi cu multă lumină şi căldură sufletească!

Să nu încerci să refaci o relaţie, după ce aceasta s/a terminat. Va fi un eşec mult mai dureros şi mai umilitor decât prima dată. Iar în cazul în care prin absurd această relaţie ar continua, urmele primei despărţiri nu se vor şterge niciodată. E la fel ca atunci când se sparge un vas. Oricât de bine l/ai lipi, vei vedea că rămân urme ce îi vor umbri permanent frumuseţea.

“Unii nu-şi pot sfărâma cătuşa proprie, totuşi şi-au eliberat prietenul.
Va trebui să arzi în propria ta flacără: cum să fii altul, dacă nu te vei preface în cenuşă mai întâi! Aşa grăit-a Zarathustra” .

Acta est fabula – “Piesa a fost jucată, s/a sfârşit” – Acestea sunt ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le/a rostit pe patul de moarte, conştient fiind de faptul că viaţa sa s/a încheiat. Expresia a fost întrebuinţată şi în alte limbi străine. Marele scriitor francez Rabelais a spus înainte de a muri “La farce est jouée” (“Farsa s/a încheiat”). “Das Vorgang fällt, das Stück ist aus” (“Cortina cade, piesa s/a sfârşit”) spune poetul german Heine într/una din poeziile sale. Sala a amuţit iar ultima lampă s/a stins pâlpâind…”Das arme Licht war meine Seele” (“Săraca lumină, a fost sufletul meu”). Se termină un spectacol sau o viaţă de om, pe această scenă a lumii.În teatrul din antichitate, subiectul, actele şi distribuţia piesei nu erau cunoscute deoarece nu existau programe care să anunţe aceste detalii. Spectatorii nu ştiau cănd se termină spectacolul şi îşi păstrau mai departe locurile, aşteptând continuarea piesei. Dar pentru a nu mai crea confuzii, s/a stabilit în acele vremuri ca la sfârşitul piesei să se anunţe “Acta est fabula” (“Piesa s/a sfârşit”). Expresia a trecut de pe scena teatrului, pe scena vieţii, păstrându/şi însă sensul de final, încheiere. “E finita la commedia” – spuneau actorii pe vremuri şi în Italia, pentru a/şi anunţa publicul că piesa s/a terminat. Deoarece eroii lui Caragiale folosesc acest cuvânt “commedia”/”comedie” cu sens de încurcătură, scandal, bucluc, această expresie -”E finita la commedia”- se foloseşte în sens ironic pentru a anunţa finalul unui scandal public.

Cele mai frumoase gânduri şi LA MULŢI ANI tuturor celor care poartă numele de Dumitru, Dumitra sau Dumitreana!

In der Schule fragt sich Maria manchmal, ob sie überhaupt noch da ist. Keiner nimmt von ihr Notiz, niemand kümmert sich um sie. In der Stadt, in der sie jetzt mit ihren Eltern lebt, beschimpfen sie die Kinder als “Rumänin”, dort, wo sie herkommt, galt sie als “Deutsche”. Ihre Eltern wollten dahin zurück, wo ihre Vorfahren gelebt hatten. Aber für maria ist in der großen Stadt alles anders, alles ist ihr fremd. Sie hat Heimweh. Obwohl die anderen Kinder sie auslachen, begleitet sie “Tante Paula”, eine alte Frau, die in einem Kinderwagen Pflanzen spazieren fährt. Tante Paula sieht die Menschen und ihre Umgebung mit anderen Augen. Einige Fragmente : An diesen Nachmittag erzählte Lene zum ersten Mal von dem Streit, den es oft zwischen ihrer Mutter und ihrer Großmutter gab und der meist mit irgendwas begann, dass sie, Lene, getan getan oder unterlassen hatte. Und wie schrecklich es war, hinterher beide trösten zu müssen.”Und ich habe geglaubt, dir geht’ s gut”, sagte Maria.Lene verzog das Gesicht. “Das glaubt man immer von den anderen. Meine Oma sagt, es wäre gut, wenn die Leute ihre Sorgen tauschen könnten. ” Sie stellen sich vor, dass jede Frau, jeder Mann und jedes Kind ein Schild trug, auf dem stand zum Beispiel: “Kein Geld” oder ” Freche Tochter” oder “Schlechtes Zeugnis” oder “Gemeiner Chef” oder “Kaputtes Auto”. Dann überlegten sie, was sie wählen würden. “Meine Schwester heiratet!” , stieß sie heraus. Maria wusste nichts zu sagen. Was war daran so schlimm? Sie kannte Fasiye kaum, eine besonders eifrige Schülerin, die in den Pausen fast immer mit türkischen Mädchen aus anderen Klassen plauderte und kicherte. Wollte Fasiye gefragt oder in Ruhe gelassen werden? Zögernd legte Maria den Arm um sie. “Sie will ja nicht!” “Warum sagt sie das nicht?”, fragte Maria. Fasiye schüttelte ihren Arm ab. “Du hast überhaupt keine Ahnung. Sie wird verheiratet, basta! Mit einem alten Mann. Weil sie als Deutsche nicht gut genug ist für einen jungen.” “Wieso Deutsche?” Fasiye schlug mit der geballten Faust in ihre linke Hand. “Weil das so ist. Hier sind wir Türken. Dort sind wir Deutsche. Weil wir hier gelebt haben und weil man nie wissen kann, ob wir wirklich brave Mädchen sind.” Ihre Stimme war so scharf, dass es wehtat. Am liebsten hätte sie Katja ins Gesicht geschlagen. Natürlich war das unfair. Katja konnte nichts von Tante Paula wissen. Aber das war Maria gleichgültig. Warum sollte ausgerechnet sie immer fair sein? War es vielleicht fair, wenn Tante Paula starb? War es fair, wenn Fasiyes Schwester diesen ekligen Mann heiraten musste? Oder fair, wie sie alle über Rumänen redeten? Gar nichts war fair und gar nichts war gerecht verteilt, die Gesundheit nicht, die Locken nicht, das Geld nicht. Es fiel Maria schwer, stillzusitzen.

                Acarul Păun – nu este un personaj inventat, a existat cu adevărat. Cu siguranţă ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi avut loc o nenorocire pe linia de tren Ploieşti – Buzău. În urmă cu vreo opt decenii, în staţia de tren Vintileanca (astăzi Săhăteni) a avut loc un grav accident de tren. S/a făcut o anchetă ce a avut drept scop stabilirea cauzei accidentului. Adevăraţii vinovaţi sunt trecuţi cu vederea, fiind persoane influente. Singurul vinovat de această nenororcire rămâne acarul din staţie, Ion Păun. De atunci, expresia “acarul Păun” se referă la persoana asupra căreia se aruncă greşelile altora. “Acarul Păun” şi “ţapul ispăşitor” sunt sinonime. “…mă gândeam şi eu…la acarul Ion Păun, care se zbate şi ţipă, dar nu se dă învins. Umblă de ani de zile, ca Diogene, cu felinarul în mână, după o fărâmă de dreptate, pe care nu se îndură nimeni să i/o dea…” George Mihail Zamfirescu – “Schimbarea la faţă”

8 Septembrie – Ziua naşterii Sfintei Fecioare Maria!

La mulţi ani tuturor femeilor care se  numesc  Maria, Mariana, Mărioara!