Goana după senzaţional…

               Oameni care nu s/au realizat  în domeniile pentru care s/au pregătit, încearcă să profite de orice eveniment plăcut sau neplăcut, important sau mai puţin important, aşezându/l sub semnul senzaţionalului. Mediocri din punct de vedere profesional şi lipsiţi de speranţa unui succes în cariera jurnalistică, aşa/zişii… – nici măcar nu ştiu cum să/i numesc … să le spun mai bine ”unii dintre cei care scriu la ziare” – se pretează la a coborî ştacheta, doar pentru ca titlul articolului lor să atragă măcar puţin atenţia vreunul cititor dezorientat. Astfel că fără să se informeze, ei dau frâu liber imaginaţiei atunci când nu este cazul şi… inventează poveşti… poveşti de înspăimântat cititorii. Hămesiţi din cauza goanei după senzaţional într/un oraş mult prea mic şi prea neînsemnat în contextul istoric şi economic actual, ei răstălmăcesc declaraţiile medicilor şi pe cele ale poliţiştilor, în speranţa că poate, poate …va ieşi totuşi “ceva tare”…Stârnesc însă compasiune…pentru că nu au ce scrie…nu au evenimente aşa cum şi/au imaginat probabil şi sunt disperaţi după subiecte. Câtă credibilitate oferă un articol scris la graniţa dintre penibil şi frustrare?…

PS. Oare cine este această doamnă sau domnişoară Ala Iachim? A fost domnia sa la locul accidentului? A stat de vorbă personal cu medicii şi cu poliţiştii? S/a asigurat de veridicitatea celor scrise?…sau avea nevoie de o ştire şi a rezolvat problema prin telefon?! Cel puţin cei care au scris celelalte compuneri, au avut bunul simţ de a nu mai semna ceea ce şi/au imaginat.

Sot si sotie, spulberati pe trecerea de pietoni

BUNA ZIUA IASI

Doua persoane, sot si sotie, au ajuns in stare grava la spital dupa ce au fost spulberate pe trecerea de pietoni. Desi s-au asigurat inainte de a traversa strada, se pare ca acest lucru nu a fost suficient pentru ca cei doi sa ajunga nevatamati pe partea opusa de drum. Accidentul s-a petrecut in urma cu doua zile, in jurul orei 22.00, in zona Pacurari. Cei doi soti se aflau pe trecerea de pietoni de pe Soseaua Pacurari, din zona Moara 1 Mai, cand au fost loviti in plin de un autoturism care circula cu viteza. Soferul, Sandu Tudori, de 46 ani, din Iasi, a ignorat prezenta celor doi pe zebra si i-a luat in plin. Natalia si Bogdan U, ambii de 59 ani, din Iasi, au fost raniti grav. Daca femeia a scapat cu mai multe rani la nivelul capului, sotul acesteia se zbate intre viata si moarte. Bogdan U s-a ales cu multiple rani si fracturi, iar prognosticul medicilor este rezervat. Cei doi soti au fost internati la Spitalul de Urgente Sf. Ioan din Iasi si au ramas sub supravegherea medicilor. La fata locului a venit si un echipaj de politie care a deschis o ancheta pentru a stabili cu exactitate conditiile in care s-a produs accidentul. Din primele cercetari facute la fata locului, vinovat de producerea accidentului este soferul de 46 ani care nu a acordat prioritate celor doi pietoni. Pentru fapta comisa, conducatorul auto s-a ales cu dosar penal pentru vatamare corporala din culpa. “In timp ce conducea un autoturism pe soseaua Pacurari, dinspre Moara 1 Mai catre Letcani, conducatorul auto a acrosat si accidentat doua persoane care traversau regulamentar strada pe trecerea pentru pietoni. Conducatorul auto este cercetat acum pentru vatamare corporala”, a declarat Virginia Pralea, purtatorul de cuvant al Inspectoratului de Politie Judetean (IPJ) Iasi.

Ala IACHIM
alaiachim●bzi.ro

Accidentati pe trecerea de pietoni

Iasi Plus
Un grav accident a avut loc pe sos. Pacurari, iar doua persoane au ajuns la Spitalul de Urgente. Sandu T., de 46 ani, in timp ce conducea dinspre Moara 1 Mai catre Letcani, i-a acrosat si accidentat pe Bogdan U. si Natalia U., ambii de 59 ani, din Iasi, care traversau regulamentar strada pe trecerea pentru pietoni. Barbatul a fost accidentat grav, iar femeia a suferit leziuni usoare. “Pacientul a fost internat la ATI-Traumatologie. Cand starea clinica o va permite, va fi operat de ortopezi pentru rezolvarea fracturii de la nivelul gambei drepte. Pacienta a necesitat evaluari suplimentare la Neurochirurgie”, a spus dr. Tudor Ciuhodaru, seful UPU de la Urgente.

Accidentaţi pe trecerea de pietoni

Evenimentul regional al Moldovei / 23-11-2009

Doi ieşeni au avut nevoie de îngrijiri la Spitalul de Urgenţe, după ce au fost accidentaţi pe trecerea de pietoni. Sîmbătă, Bogdan şi Natalia U., de 59, respectiv de 58 de ani, au ieşit la plimbare cu cîinele. În timp ce traversau şoseaua Păcurari, ei au fost loviţi de autoturismul condus de Sandu T. (46 de ani). Bogdan a fost diagnosticat cu fractură la gamba dreaptă. “Pacientul a fost internat în Clinica ATI‑Traumatologie, iar cînd starea clinică o va permite, va fi operat de ortopezi. Soţia a fost diagnosticată cu traumatism cranio-cerebral şi a necesitat evaluări suplimentare la Spitalul de Neurochirurgie”, ne-a spus dr. Tudor Ciuhodaru, şeful UPU. Sandu T. s-a ales cu dosar penal pentru vătămare corporală din culpă. (C.M., Ş.C.)

Accident în Păcurari: Soţ şi soţie, spulberaţi pe zebră, împreună cu câinele pe care îl plimbau

Evenimentul de Iasi / 23 Noiembrie 2009

Bogdan U., din Iaşi, împreună cu soţia sa, Natalia, ambii în vârstă de 59 de ani, au fost internaţi la UPU de la Spitalul Clinic de Urgenţe „Sfântul Ioan” din Iaşi. Cei doi au ajuns la spital după ce au fost accidentaţi destul de rău pe o trecere de pietoni din cartierul Păcurari. „Pacientul a fost adus la UPU de la spital şi a beneficiat imediat de suport volemic, antalgice, explorări clinice, imagistice şi biologice şi a fost internat la Clinica ATI-Traumatologie. Când starea clinică o va permite, pacientul va fi operat de ortopezi pentru rezolvarea fracturii subtuverozitare de la nivelul gambei drepte. Pacienta, soţia sa, a necesitat evaluări suplimentare la UPU de la Spitalul de Neurochirurgie, având şi ea o fractură la picior dar şi lovituri la cap. Poliţia a declanşat o anchetă în acest caz”, a declarat un medic din garda UPU. Cei doi îşi plimbau câinele, un pechinez, când – la un moment dat – chiar pe zebră, un autoturism i-a lovit în plin. În urma impactului, a fost lovit şi câinele, care, a fost şi el transportat la un cabinet medical veterinar din apropiere. Poliţia a precizat că autorul accidentului a fost identificat în persoana lui Sandu T., în vârstă de 46 de ani, din Iaşi.

9 Noiembrie – Sf. Nectarie

Cu ochii plini de lacrimi, l/am rugat să mă ajute …şi mi/a întins mâna. Mi/a răspuns… am simţit puterea lui binefăcătoare asupra mea. Dar n/aş putea descrie în cuvinte bucuria care mi/a redat liniştea. Limbajul sufletului nu poate fi tradus în cuvinte, dar nici povestit sau expus pentru că sunt lucruri care îţi aparţin doar ţie ca persoană. Din acest motiv n/am fost niciodată de acord cu împărtăşirea a astfel de gânduri şi de trăiri. E ca şi cum am descoperi o parte din ceea ce ne aparţine numai nouă şi am expune această parte în văzul tuturor. E ca şi cum ţi/ai vinde o bucăţică de suflet. Şi pentru ce? Trăirile personale nu pot fi povestite pentru că nu pot fi percepute corect de cei din jur. Fiecare dintre noi are propriul său sistem de valori şi nu cred că judecăţile, trăirile, comunicările, aprecierile, evaluările mele se suprapun cu ale altcuiva. De aceea îmi închid fereastra sufletului, trag storurile şi nu las să se strecoare decât câteva firicele de lumină…

Nu ştiu pentru câţi dintre noi are însemnătate Sfântul Nectarie, nu ştiu câţi dintre noi îl cunosc! Dar 9 noiembrie este ziua lui. Mai mult nu/mi propun să spun, pentru că toţi cei care ştiu despre el, nu au nevoie de aceste rânduri scrise de mine, iar cei care nu au auzit de el nici măcar nu vor dori să audă, decât poate într-un moment de disperare din viaţa lor…Poate…

Închei cu un fragment cunoscut celor care/l iubesc pe Sfântul Nectarie:

“Începutul a fost greu, în acest oraş străin, pentru micul Anastasie. A muncit o bună perioadă de timp, fără o altă plata în afara porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori şi până la asfinţitul soarelui, purtând haine ponosite şi adeseori desculţ. În puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură şi din cărţile Sfinţilor Părinţi, pe care le adusese cu sine. Ştia să scrie şi de multe ori îl ajuta pe patronul său să/şi scrie corespondenţa. Într/una din zile, s/a hotărât să scrie şi el o scrisoare. Către cine? Către Mântuitorul Hristos din Ceruri. În puritatea sufletului său, se gândise să ceară astfel ajutor Tatălui Ceresc, spre alinarea suferinţelor sale. Cerea în acea scrisoare să îi trimită Părintele Luminilor câteva hăinuţe şi o pereche de pantofi, pe care şi le dorea de mult timp. Cu scrisoarea în mână merse la un negustor de peste drum, rugându/l să/i împrumute un timbru. Negustorul respectiv, un om bun şi cu frică de Dumnezeu, i/a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i/a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu, împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea lui Anastasie, negustorul s/a uitat, din curiozitate, să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de cele scrise pe plic, s/a hotărât să o desfacă şi să o citească. Prin Pronia Divină, sufletul său a fost profund impresionat de conţinutul scrisorii. De aceea a hotărât să alcătuiască o scrisoare de răspuns către micul expeditor, însoţită de o sumă de bani, ce putea să îndeplinească dorinţele sale curate. Fericirea lui Anastasie, la primirea acestui răspuns, cu greu s/ar putea descrie. A mulţumit îndelung, prin rugăciune, Tatălui Ceresc. A doua zi şi/a cumpărat cele necesare şi mult dorita pereche de pantofi.”  (Diac.Drd. Morlova Nicuşor - ”Sfântul Nectarie Taumaturgul”)

Crâmpeie de copilărie…

          După ani de zile…Revin la locul în care sper să/mi revăd copilăria îmbrăcată într/o rochie albă, alergând prin iarba până la genunchi, schiţându/mi un zâmbet sau făcându/mi din mână. De aici, din vârful dealului, pot vedea totul ca pe un ecran uriaş. Sunt aproape sigură că îmi voi vedea copilăria. O caut peste tot cu privirea. Mă aştept să văd venind către mine o fetiţă cu părul lung lăsat liber pe spate, sărind într/un picior şi strângându/şi cu mânuţa la piept un bucheţel de flori de câmp – copilăria mea. Dar nu o  zăresc. Mă tensionează această căutare. Primăvara e prea densă pe şes şi prin grădini şi de aceea mă consolez că nu voi reuşi să văd decât un copilaş, al cărui căpuşor va apărea şi va dispărea printre firele lungi de iarbă. Dar în zadar… Trecerea anilor mi/a acoperit copilăria de praf şi mi/a lăsat/o fără suflare. “Nu pentru o veşnicie”, mă mint eu singură, continuându/mi şirul gândurilor. Mi/ar plăcea să cred că se întâmplă la fel ca în basmul “Frumoasa din pădurea adormită”, unde oamenii nu mor, ei cad doar într/un somn adânc de 100 de ani.  

           Imaginaţia mea se străduieşte să/i dea copilăriei mele un suflu, să/mi creeze impresia că e doar puţin amorţită după un somn lung şi că o va readuce imediat la viaţă…Cât mi/aş dori să mai simt măcar ultimele suflări ale copilăriei mele… să/i simt pulsul în mâini şi să o rog să nu dispară pentru totdeauna, să nu stingă lumina şi strălucirea acestor meleaguri, ce vor pâlpâi fără ea, asemeni unei candele al cărui fitil a ars aproape în întregime… 

           O  iluzie numită “prezent” mă întristează. Îmi aminteşte că fragmente din acest peisaj s/au dizolvat. Astfel, tabloul pe care/l privesc nu mai este complet şi nici nu va mai fi vreodată, pentru că tot ceea ce am trăit cândva nu mai poate fi reconstruit sau înlocuit în prezent.   Mamaia mea cea dragă, nefiinţa ei şi un peisaj mat, lipsit parcă de culoare…Şiroaie de lacrimi îmi alunecă pe obraji. Prezentului i se face milă de mine şi/mi dăruieşte puterea de a reveni pentru câteva momente în universul copilăriei mele…M/au aşteptat…după ani şi ani…fiecare copac, cu scoarţa mai groasă şi mai brăzdată, fiecare colţ de casă deteriorat de timp, lacul, ameninţat de dispariţie,  grădina tristă, fără flori şi fără fructe, salcia mult mai aplecată, şesul singur…şi câinele, împovărat şi el de ani, de dor, de întâmplări ce/au fost cândva. Mi/e dor de şesul pe care se auzeu certuri de copii, mi/e dor de mugetul vitelor, de behăitul oilor şi de zgomotul tălăngilor. Mi/e dor de mirosul de var proaspăt, de roua prin care alergam şi de grădina din care îşi trăgea atunci seva, frumuseţea fiecărei clipe.  Mi/e tare dor de verile de/aici şi de atunci, dar şirul vieţii este dureros de ireversibil. Cât mi-aş dori să pot sfida această ireversibilitate, dar fiecare picătură de prezent care vine, mă limitează în timp şi în spaţiu!

          Rămân amintirile, însă pentru cât timp…şi amintirile îmbătrânesc, apoi se sting… se vestejesc, se decolorează la ploaie, la ger şi la arşiţă… conturul le dispare iar formele se contopesc…un amalgam de culori, de linii şi de puncte pe care încercăm să le unim prin alte linii, căutând chipuri şi imagini pe care  le  percepem altfel după ani şi ani…

          Închid ochii…Un joc de lumini şi umbre din care încerc să conturez chipul bunicii mele şi să/i reconstitui înfăţişarea,  trasându/i fiecare cută, fiecare fir de păr cărunt ce ieşea pe furiş de sub basma, fiecare umbră de pe obraz…Încerc să/i desprind vocea din acelaşi fundal…Ascult mai multe voci, dar nu o aud pe cea pe care o caut…în sfârşit, o recunosc şi o “extrag” din aceste năluciri auditive pe care mi le/am provocat, tocmai în speranţa de a/mi alina auzul cu vocea care m/a îndrumat şi m/a educat în  cei mai frumoşi ani ai copilăriei mele. Deschid ochii şi încerc să/i povestesc despre mine, despre ceea ce/am făcut de când ea… şi/a început somnul cel de veci. Încerc să/mi imaginez că mă vede tot timpul  şi că mă veghează, dar sub o altă formă. Însă cine ştie…Deja simt cum gândurile mi se dezlipesc şi nu mai alunecă pe direcţia dorită de mine. Aşa zisa lumină a comunicarii începe să se stingă, pătrunzând din ce în ce mai puţin prin tunelul prin care se realizează real sau iluzoriu legătura dintre mine şi altă formă de existenţă. Tunelul comunicării se îngustează din ce în ce mai mult până când se închide  …şi insist să cred în comunicarea aceasta…şi insist să cred că există…şi/mi impun să cred că o simt…Dar totul se frânge la capăt de răbdări şi de speranţă, iar chipul mamaiei mele, pe care l/am rememorat cu atâta sârg,  se sparge brusc în mii de cioburi…Ploaie de cioburi strălucitoare se năpusteşte asupra mea. Mă reped să prind cioburile, să le prind pe toate şi să le strâng în pumni, gândindu/mă că după ce le/adun, voi putea reface chipul dragei mele, bucăţică cu bucăţică, aşa ca într/un joc de puzzle…Dar cum voi înlocui oare fragmentele pe care nu le voi găsi?…Dar ce mă voi face, când o voi striga plângând în hohote, de se va auzi până la cer şi nu/mi va răspunde?…Când o voi mângâia şi nu/i voi simţi suflarea, când voi fi chinuită de nerăbdarea de a o revedea şi nu va veni, când voi încerca să o strâng în braţe şi mă voi lovi de inexistenţă?…

          Poate că oamenii apar şi dispar definitiv din lumea aceasta, dar îmi imaginez că timpul se desfăşoară ca un vălătuc de pânză uriaş, pe care rămâne imprimat totul: orice nuanţă de existenţă sau inexistenţă. Iar atunci când ne este dor de anumite trăiri din viaţă, n-ar trebui decăt să rulăm pânza timpului în sens invers desfăşurării iniţiale şi să o oprim acolo unde dorim, reamintindu/ne  cu nostalgie  ceea ce am trăit  atunci, cândva…

Jocul “de-a basmele”

              Niciodată, copil fiind, nu puteam adormi repede. În zadar se străduia bunica să mă adoarmă citindu-mi despre întîmplări cu Feţi-frumoşi şi Ilene Cosînzene sau povestindu-mi despre împăraţi şi împărătese de peste nouă mări şi ţări, despre vrăjitoare cu baghete magice sau despre zmei cu şapte capete şi voinici cu paloşe fermecate. Moş Ene nu reuşea nicicum să-mi potolească neastîmpărul copilăriei şi năvălnicia îndrăzneaţă specifică vîrstei. Dimpotrivă chiar, deseori anumite cuvinte din povestirile bunicii îmi dezvoltau imaginaţia şi conturam un univers al cărui “creator” eram doar eu. Dădeam viaţă unor personaje noi şi mă gîndeam ce-ar fi dacă Scufiţa Roşie nu ar mai fi mîncată de lup, dacă Albă ca Zăpada nu ar mai fi otrăvită de vrăjitoare sau dacă Cenuşăreasa ar fi descoperită în timpul balului şi astfel modificam destine scrise deja de autori şi le încadram în imagini colorate ce urmau să se deruleze în mintea mea de copil ca într-un film de desene animate.
Alteori, abia închisă uşa şi stinsă lumina, deschideam ochii şi îmi începeam aşa-zisa petrecere de noapte, care nu dura nici mai mult nici mai puţin de cîteva ore. Din cauza umbrelor apărute de la lumina felinarelor de pe stradă, pereţii camerei mele deveneau un fel de ecran pe care se proiectau numeroase scene născocite de o imaginaţie de copil. Stele mari şi luminoase alunecau de pe cer, prin fereastră direct în cameră. Aici, în universul meu, ele deveneau prinţese. Fiecare stea purta o rochie cu crinolină peste care era aruncată parcă în grabă o mantie gri-argintie cu guler înalt şi plisat. Cu bagheta lor fermecată în mînă, steluţele parcă pluteau, ba chiar mi se părea că dansau pe ritmuri de vals. Pe feţele lor se puteau distinge numeroase figuri geometrice pe care eu le consideram a fi ochii, nasul şi gura. Mai mult chiar: în funcţie de jocul luminilor şi al umbrelor puteam deduce expresia feţei lor şi constatam că steluţele erau triste, îmi zîmbeau sau mă priveau răutăcios. Unele dintre ele, cu bagheta lor magică, mă ameninţau că mă vor preface în cine ştie ce lighioană dacă le mai urmăresc. Atunci mă cufundam cît puteam de repede în pat şi îmi trăgeam pătura peste cap, apoi îmi controlam speriată urechile, nasul, gura gîndindu-mă bucuroasă că aceste steluţe uricioase nu reuşiseră să-mi schimbe înfăţişarea. Cînd îmi controlam faţa, îmi era teamă să nu constat că în locul urechilor mele, voi descoperi nişte urechi lungi cu blană sau altele mari şi rotunde. Alteori verificam dacă nu mi-au crescut mustăţi sau dacă mîinile mele nu s-au transformat în lăbuţe. Doar zgomotul neaşteptat al vreunui claxon sau cine ştie ce strigăt rătăcit în liniştea nopţii reuşea să mă sustragă din gîndurile mele. Atunci, cu inima cat un purice, dădeam puţin pătura la o parte, dar numai puţin, ca să nu mă observe nimeni şi încercam să urmăresc mai departe, pe furiş, spectacolul de pe pereţi. Pentru că nu îndrăzneam să înfrunt ameninţările steluţelor urîcioase de pe peretele din faţa mea, îmi propuneam să le ignor, proiectîndu-mi privirile pe plafon. Nuanţe de lumină ştearsă amestecate cu licăriri argintii, întretăiate de jocuri de umbre colorau un tablou în care contururile se topeau în conţinut, ca într-un peisaj impresionist.
               Nu aş putea să descriu în cuvinte cît de fericită eram atunci cînd privirea mea începea să creioneze liberă contururi pe un fond în care lumina şi umbra se dizolvaseră una într-alta, să perceapă şi să identifice fără oprelişte figuri şi scene cunoscute din basme! Îmi amintesc acum că deseori decupam cu privirea şi arătări înfiorătoare pe care nu reuşeam să le denumesc, dar credeam că aşa arată zmeii adevăraţi. Vedeam dungi albe ce se asemănau dintr-un anume colţ cu o pădure de mesteceni. Printre aceşti copaci gonea uneori fără direcţie o pată albă cu dungi aurii. Îmi plăcea să cred că era Ileana Cosînzeana cu părul ei auriu care alerga într-o rochie lungă, albă. Dar acum ştiu că nu era decît lumina de la farul unui taxi probabil, ce alerga grăbit prin noapte, a cărui lumină de la far anima peisajul de pe plafon. Altădată pe plafonul „ecran” străluceau cercuri de lumină asemănătoare unui lac şi pete albe. Erau bineînţeles nuferii care pluteau la suprafaţă. Într-unul dintre aceşti nuferi descopeream o lumină verzuie diformă sau cu alte cuvinte…un broscoi hidos. Gîndeam atunci că acesta este prinţul fermecat din povestea Fraţilor Grimm, transformat de data aceasta în broască de vreo steluţă răutăcioasă de pe peretele alăturat. Pe atunci nu le suportam pe steluţe pentru că erau nesuferite şi obraznice. Pătrundeau în camera mea fără să-şi ceară voie, fără să bată în geam. Dar dintr-o dată mă aruncam sub pătură şi mă gîndeam că imediat urmează să mă transforme şi pe mine în vreo broscuţă pocită. Îmi auzeam inima bătînd cu putere şi mă gîndeam că e marşul steluţelor care au coborît de pe pereţi ca să mă pedepsească.
               Astfel am petrecut nopţi de-a rîndul, antrenată în jocul umbrelor şi al luminilor reflectate pe pereţii din camera mea.
               …şi de aici alunecam şi eu ca stelele de pe cer, fără să-mi cer permisiunea, direct în leagănul lui Moş Ene. Aşa prindeau viaţă basmele din copilăria mea şi aşa cădeam în mrejele somnului aproape în fiecare noapte…