…

Cred că viaţa este cel mai preţios dar pe care o fiinţă îl poate primi, destinul – cel mai complicat drum în formă de labirint, pe care omul este constrâns să/l parcurgă, iar timpul – cea mai mare avere pe care o poate moşteni cineva.

Wenn du jemanden ohne Lächeln siehst, gib ihm deines.

…und wer weiß, vielleicht bekommst du eins zurück.

Dacă vezi pe cineva căruia îi lipseşte zâmbetul, dăruieşte-i-l pe-al tău.

Toamnă într-o picătură de cafea…

Începe o nouă zi din zodia rutinei. O oboseală psihică puternică mă încolţeşte cum îmi imaginez că m-ar încolţi o caracatiţă uriaşă, epuizîndu-mi toată energia.Toate problemele pe care astăzi ar trebui să le rezolv s-au rătăcit în mintea mea.
Singurul moment care-mi dă o picătură de putere este cel în care îmi savurez cafeaua. Ador momentele în care îmi beau cafeaua singură, sprijinită de pervazul ferestrei, stînd de vorbă doar cu mine …şi-atît…
Privind de la fereastră gîndurile şi speranţele mele vin şi pleacă în fiecare dimineaţă pe aceeaşi stradă, cu acelaşi tren al deziluziilor…o stradă tristă într-un oraş mat care îşi maschează degradările cu mici sclipiri desprinse dintr-un vechi renume.
Începe o nouă zi, la fel cum au început şi cum vor mai începe şi altele, la fel de monotonă şi de stinsă. Frunzele copacilor pustiiţi plutesc în bălţi înnoroiate iar ploaia măruntă bate de cîteva ore în fereastra mea pe acelaşi ritm şi fără refren. Nici cerul cenuşiu nu-şi mai schimbă nuanţa…şi nu mai există parcă nicio diferenţă între dimineaţă, după-amiază şi seară, între ieri, azi şi mîine…
Privesc trecătorii…observ aceleaşi feţe inexpresive cu priviri stinse. Se aud aceiaşi paşi în acelaşi ritm monoton al ploii, se vede acelaşi mers poticnit exersat parcă de toţi într-o armată a dezamăgirii. Aceeaşi paradă a modei pe strada mea al cărei „designer” preferă doar cenuşiu, cafeniu, bleumarin şi negru.
Mi se pare că totul începe la fel cum se sfîrşeşte. Nimic nu este vechi sau nou pe strada mea. E un loc în care se întretaie doar dungi de ploaie şi umbre umezite, unde curentul de vînt a aţipit sau nu mai are putere să răsune şi unde oglinzile de apă sînt tulburi şi murdare, din cauza dizolvării sufleteşti a oraşului.
Dar ploaia ne ignoră mai departe şi ne deprimă fără milă cu ritmurile ei de doliu.
Mă înfrigurează şiroaiele de apă pe care le privesc prelingîndu-se pe geam şi mă sufocă mirosul de toamnă: un iz de mucegai cu praf umezit şi curent electric ars.
Privesc în depărtare spre zările nuanţate în gri. Dar unde este linia orizontului?
Nu mă lasă ploaia să o trasez cu privirea, mi-o şterge…
…şi îmi şterge tot peisajul şi mi-l lasă fără contur, fără culori şi fără amintiri…

Ochii tăi albaştri…

 

 

               M-am aruncat în marea ochilor tăi

               şi am înotat către infinitul sufletului tău

               legată la ochi cu o maramă ţesută din gîndurile tale.

               M-am izbit ca de un aisberg

               de răceala oglindită în privirea ta

               şi mi s-a făcut frig.

               Dar m-am înfăşurat în veşmintele curcubeului

               răsărit după o ploaie caldă a sufletului tău.

               Mi s-a făcut foame

               şi am muşcat dintr-o  felie de nemărginire albastră.

               Mi s-a făcut sete

               şi am băut un pahar din lacrimile tale ascunse şi înăbuşite.

               Apoi am continuat să rătăcesc către infinitul sufletului tău.

               M-am lasat înghiţită de cascada sentimentelor tale

               ca să mă pot furişa în adîncul ochilor tăi,

               locul unde pentru mine cerul se uneşte cu marea.

               Acolo, dragostea ta m-a dezlegat la ochi,

               m-a servit cu un cub de cer descompus într-o picătură de mare,

               mi-a dat cheia de la uşa labirintului tău sufletesc

               şi mi-a descris în cuvinte de neînţeles

               drumul spre infinitul sufletului tău.