8 Martie – O picătură de infinit feminin!

               8 Martie este înainte de toate  ZIUA MAMEI! Mamele  din lumea întreagă trebuie să fie sărbătorite în această zi, pentru că  specia noastră a supravieţuit datorită lor. Indiferent cât de răzvrătit ar fi cineva împotriva mamei sale, sau cât de multe reproşuri ar avea să/i facă, nu trebuie să uite că acea femeie – mama sa – a fost desemnată pentru a/i dărui cel mai de preţ  cadou, binecuvântat de univers: VIAŢA!

               Mamele sunt singurele care prin însăşi natura lor au susţinut şi au demonstrat nemurirea, sigur într/o formă mai puţin accesibilă. Se spune că viaţa este trecătoare şi că nimic nu este veşnic…Dar mamele au  combătut această teorie! Ele ne/au învăţat că prin naştere, viaţa continuă de la o  generaţie la alta şi nu are final. Prin copiii cărora le dau naştere, mamele nu mor niciodată, ele continuă să existe. Le regăsim în privirea,  în zâmbetul şi în lacrimile copiilor lor, le simţim existenţa în sângele care le curge prin vene, în ritmul bătăilor inimilor celor cărora ele  le/au dat naştere. Doar că oamenii,  nu am fost înzestraţi cu puterea de a le recunoaşte în ei pe mamele lor, pe bunicile şi pe străbunicile lor. 

                Fiecare dintre noi este continuarea mamei sale, a bunicii sale, a străbunicii, a stră/străbunicii sale, astfel că de la Eva încoace, firul vieţii nu s/a terminat şi nu se va termina niciodată. Tocmai din acest motiv, Ziua Mamei este reprezentată printr/o cifră…şi nu orice cifră…8 nu este o cifră oarecare. Dacă aşezăm această cifră pe orizontal, vom vedea că reprezintă simbolul infinitului.

                 Cu siguranţă că această zi reprezintă un simbol, dacă ne gândim şi la ziua de naştere a Sfintei Fecioare Maria: 8 septembrie…Ziua de 8 – cifra care simbolizează infinitul, un infinit reprezentat nu întâmplător pe vertical, ci tocmai pentru a releva puntea dintre imanent şi transcendent, dintre finit şi infinit. Luna septembrie este luna a IX-a şi poate simboliza cele 9 luni - perioada de sarcină a unei femei.

                 Revenind la 8 martie…Martie este luna a III-a. Ce simbolizează cifra 3? Ar putea reprezenta rezultatul celei mai simple operaţii de adunare, dar nu într/o lecţie de matematică, ci într/o lecţie de viaţă: ştim de ce uneori se spune că 1+1=3. Martie este luna în care  natura reînvie, luna în care pământul este pregătit pentru cultivare şi este însămânţat. De aceea mă gândesc că această cifră -3- a fost în acest context dedicată femeilor care nu sunt încă mame. Prin însăşi existenţa lor feminină, au primit puterea şi sarcina de a rămâne veşnice. Singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinească rămâne împlinirea. Cifra 3 reprezintă ca formă jumătate din 8, cu alte cuvinte jumătate din simbolul infinitului. Completarea acestui simbol nu se realizează decât prin împlinire personală şi maternitate. Astfel cifra 8 este reprezentativă pentru mame, iar cifra 3 pentru femeile care împreună cu jumătatea lor vor contribui la continuarea vieţii pe pământ!

               8 Martie – La mulţi ani tuturor mamelor! La mulţi ani tuturor femeilor care vor deveni mame într/un an, în doi, în zece, douăzeci…

Alte vremuri, alte mărţişoare…

               Mărţişor 2009…Femei şi copii aparent exaltaţi de reveria primăverii se îmbulzesc în jurul tarabelor , încercând să cumpere …”ceva”. Dar după expresia feţei lor şi după stresul cu care îşi numără banii, oricine poate constata că nu este nicio plăcere pentru aceşti cumpărători să găsească ceea ce caută. Un mărţişor sau un cadou ? Un buchet de flori simbolic sau unul impozant, în ambalaj colorat şi strident tocmai pentru a-şi evidenţia “măreţia”…O atenţie pe care o vor oferi din plăcere sau din obligaţie? Rareori în mulţimea derutată, apare câte un domn de vârstă înaintată, elegant îmbrăcat , al cărui calm şi a cărui lumină din privire stârneşte nostalgia vremurilor de altădată. El ştie exact că vrea să dăruiască cu dragoste flori de primăvară şi canaf pentru… soţia lui, pentru mama sau sora lui, pentru fiica sau nora lui…şi poate pentru vecina din faţa uşii.
Formula mărţişorului trebuie să fie întotdeauna completă: dragoste, flori de martie, canaf şi obiect de podoabă.
               Conform atestărilor documentare din secolul trecut, adevăratul mărţişor era reprezentat la începuturi doar de un canaf împletit din două fire de lână – unul alb şi unul roşu sau negru – suficient pentru a simboliza trecerea de la iarnă la primăvară, fără existenţa vreunui obiect decorativ. Dar o astfel de atestare contravine definiţiei mărţişorului, prezentată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: „mic obiect de podoabă, legat de un fir împletit, roşu cu alb, care se oferă în dar ca semn al sosirii primăverii…” De aceea, pentru a evita discuţiile vom acorda ambelor obiecte importanţa cuvenită. Dăruind doar un obiect decorativ fară canaf, acesta riscă să nu mai fie tratat ca un simbol al primăverii. Dăruind doar canaful, atunci „evenimentul” parcă nu ar avea însemnătate.Dar ar fi total lipsit de valoare dacă nu ar exista dragostea cu care să fie dăruit, parfumul şi culoarea florilor de martie.
Ce s-ar fi întâmplat dacă acest „mic obiect de podoabă” nu ar fi existat?
Cu siguranţă canaful s-ar fi transformat de-a lungul secolelor din fir de cânepă, lână, bumbac, matase într-o bijuterie strălucitoare din fire de argint şi aur răsucite unul în jurul celuilalt. Am fi interpretat probabil că argintul reprezintă răceala zăpezii strălucitoare în lumina zilei, iar firul de aur căldura razelor soarelui, deoarece în legenda mărţişorului, voinicul se luptă cu dragonul tocmai pentru a elibera soarele din beci. Soarele fusese furat de pe cer şi pămîntul rămăsese fără lumină. Şi cum orice legendă are un suport real, se spune că aceasta s-ar referi de fapt la o eclipsă de soare din Dacia de pe vremea ocupaţiei romane.
A îmbătrânit mărţişorul? Nu mai este la modă sau s-a stilat? La vârsta de 8000 de ani mai face cu greu faţă tehnologiei avansate? De ce tradiţia a păstrat atât simbolul cât şi cadoul?
Mărţişoarele oferite de daci erau simbolice şi existau înainte ca romanii să-i cucerească. Descoperirile arheologice au confirmat existenţa unor pietricele de rîu colorate în alb şi roşu legate cu un fir din două culori, alb şi negru, purtate la gât.Dacii considerau aceste obiecte ca fiind purtătoare de noroc şi aducătoare de fertilitate şi bogăţie. Se contura însă de pe atunci rolul de obiect decorativ al mărţişorului în scopul înfrumuseţării, pentru că aceste amulete mai aveau şi rolul de protecţie împotriva arsurilor şi a petelor provocate de soarele de martie.
Romanii însă au dat o notă de eleganţă şi opulenţă acestei tradiţii. Ei au venit cu obiceiul oferirii de cadouri însoţite de un fir simbolic pe data de 1 martie. Nu întâmplător, ci pentru că în vechiul calendar roman, până la reforma lui Caesar, martie era prima lună din an şi se afla sub semnul Zeului Marte. În mitologia romană, Marte –simbolul renaşterii periodice a naturii- este invocat ca ocrotitor al activităţilor agricole, al gospodăriilor şi recoltelor împotriva actelor de prădăciune. Sărbătoarea din această zi, numită Matronalia era o ocazie de a face cadouri din belşug. Poate de atunci a evoluat şi mărţişorul nostru românesc: de la pietre de râu, de la monede de aur şi argint, de la amulete, sau talismane, la mărţişoare din porţelan, din plastic, din ceramică, din seminţe sau pluş şi în final până la adevărate bijuterii din aur purtate în piept asemeni unei broşe, sau la gât precum pandantivele sau medalioanele. Imaginaţia culinară ne-a condus chiar până la fabricarea celor mai delicioase mărţişoare de ciocolată.
Astăzi domnişoarele şi doamnele nu mai aşteaptă mărţişoare corespunzătoare definiţiei din DEX: „mic obiect de podoabă”. Simplul bucheţel de ghiocei sau zambile dăruit vreunei doamne director pare a fi o jignire. Ghioceii, viorelele – adevăratele flori care sînt dovada venirii primăverii – nu-şi găsesc locul în florăriile de lux, ci în vreo mînuţă murdară şi îngheţată a vreunei „fetiţe cu chibrituri”. Zambilele se bucură de statutul de flori ieftine, …cele mai ieftine flori…Trandafirii de seră, crinii imperiali, glastrele cu flori cât mai mari, garoafele, orhideele continuă să rămână în top, deci nimic special pentru această perioadă de început de primăvară. Tradiţionalele mărţişoare, fineţea şi discreţia lor şi-au pierdut însemnătatea.Cine ar mai fi atât de naiv încât să mai creadă în norocul pe care l-ar aduce un mărţişor tradiţional, fie el chiar şi un mesager al norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar, buburuză… Norocul l-ar putea aduce însă un mărţişor scump cu care s-ar putea rezolva o problemă, o obligaţie. În general, mărţişoare scumpe şi buchete de flori pompoase primesc profesoarele, doctoriţele şi femeile aflate în funcţii de conducere. Însă nu se mulţumesc doar să apuce pe nedrept cu ambele mâini, ceea ce reprezintă efortul financiar al cuiva, ci întunecate de umbra penibilului şi de lipsa bunului simţ, clasifică oamenii în funcţie de ceea ce le-au dăruit. De aceea un mărţişor oferit într-un astfel de context este de cele mai multe ori total lipsit de încărcătura sentimentală specifică şi de energia pozitivă care ar trebui să vină din sufletul celui care-l oferă, din sufletul primăverii care tocmai ne-a trecut pragul.
Nici iubitele materialiste nu s-ar mulţumi cu mărţişoare tradiţionale sau cu buchete de ghiocei sau zambile. Fiecare vrea ceva mare, mult şi impozant… bineînţeles, nu pene şi mărgele colorate. Designerii afirmă că persoana care le-ar oferi, ar face o adevărată gafă. Dar iubitele rîvnesc după mărţişoare de sute sau mii de euro…iar milionarilor de carton le este foarte uşor să investească într-o relaţie mai degrabă bani decît sentimente. Lumea „bună” nu mai cumpără azi mărţişoare de pe stradă. Frecventează centrele comerciale, mall-urile unde sunt la modă doar mărţişoarele din aur şi argint cu certificat de garanţie. Din vitrinele stilate pot fi alese mărţişoare în formă de iconiţe, litere sau semne zodiacale.
               Cât timp se poartă mărţişorul? Acesta fiind numele popular pentru martie, mărţişorul se cere a fi respectat toată luna. Tradiţiile ne dezvăluie că simbolul primăverii ar trebui etalat chiar până la Sfîntul Gheorghe, până la Florii sau până când înfloresc trandafirii şi vişinii, depinde de zonă. Cert este că nimeni nu mai merge astăzi pe stradă cu mărţişorul în piept şi cu zâmbetul de primăvară pe buze, aşa ca altădată. Să se adeverească oare ceea ce au prezis etnologii la începutul secolului şi anume că mărţişorul nu are şanse mari de supravieţuire?
Nu ştim dacă mărţişorul a îmbătrânit sau s-a demodat din cauza sărbătorilor noi cum sînt Valentine s Day şi Halloween. Dar cu siguranţă datorită comportamentului cumpărătorilor şi mai ales al majorităţii bărbaţilor, destul de plictisiţi în faţa unui astfel de moment, se poate spune cu dezamăgire în suflet că mărţişorul a rămas în umbra recentei zile a îndrăgostiţilor şi de aceea şi-a pierdut aureola de altădată. Poate că oamenii sunt prea stresaţi de problemele de zi cu zi, pentru a mai acorda atenţie sosirii primăverii şi de aceea imaginea stilată a unui mărţişor trebuie să fie comercială pentru a „achita” o obligaţie. Poate că atât mărţişoarele cât şi ghioceii ar trebui să facă o revoluţie, căci e vremea lor.
               …sau poate că în curând mintea şi imaginaţia omului va inventa un mărţişor sau „o formulă” a acestuia care să corespundă celor mai ridicate standarde ale tehnologiei moderne…

“Din văzduh cumplita iarnă, cerne norii de zăpadă”…

                    După câteva zile cu miros proaspăt de primăvară, mă trezesc astăzi dimineaţă cu privirea răvăşită într-o hărmălaie nedesluşită a fulgilor de nea. Nu puteam crede că nuanţa de verde primăvăratic, ce învăluise deja oraşul, ar mai putea fi decolorată în acest an de albul imaculat al iernii. Iarna a revenit - aparent în forţă – şi pe meleagurile moldave. Însă de fapt nici nu plecase…Reuşise numai să ne păcălească puţin, mai ales când undeva, la o margine de drum uitat de lume şi de vreme, ne-a mai oferit ghiocei.                

                    Îmi făcusem “planuri de primăvara ” pentru săptămâna aceasta şi abia aşteptam să sfidez iarna, aruncându-mi cizmele în cutie şi cojocul la naftalină. Dar încă nu…

                    Iarna de februarie nu e aşa aspră precum cea din decembrie, însă nu-ţi dă nici pe departe sentimentul că te afli la un pas de primăvară. Mă aflu parcă într-un peisaj de poveste sau de pastel de iarnă. Copiii cu ghiozdănelele în spate  se bat cu bulgări de zăpadă în drumul lor spre şcoală, căţeii fac tumbe prin zăpadă iar pasărea omătului, de undeva de pe o creangă de copac, vegheză aceste jocuri ca un arbitru fără autoritate. Iarna îţi dă deseori impresia că te întorci în timp…e singurul anotimp din cele patru, care are puterea de a te întoarce în timp şi de a te face să retrăieşti momente din copilărie…e singurul anotimp care îţi poate face surprize peste noapte.Te duci seara la culcare şi te trezeşti a doua zi într-un peisaj cu totul şi cu totul diferit de cel pe care l-ai lăsat de cu seară. Cât de searbădă şi de mată ar fi iarna fără albul ei imaculat…               

                 …şi totuşi iarna de februarie are alt farmec şi altă strălucire. Îţi dă mai multă putere de viaţă  când simţi cu adevărat căldura soarelui la prânz şi când observi că la ora 18 mai este încă lumină, deci ziua nu s-a terminat şi ai mult mai multă energie, când vezi că în parcuri firele de iarbă răsar prin stratul gros de  zăpadă.

Ziua îndrăgostiţilor – un efect fără cauză

              

              14 februarie, un adevărat sindrom pentru românii care vor să simtă spiritul de sărbatoare din Statele Unite. Însă puţini ştiu că America nu fusese descoperită încă de Columb, când Ziua îndrăgostiţilor începea să fie în vogă în Franţa şi Anglia.
               Inimioare roşii, felicitări cu zorzonele, fundiţe şi baloane colorate, cadouri personalizate, jucării de pluş, lumânări parfumate, cu alte cuvinte o adevărată scenă în care ipocrizia şi prost gustul sunt foarte bine regizate…şi tot acest spectacol ridicol în cinstea unui sfânt himeră de pe 14 februarie, deoarece la această dată nu există niciun Sfînt Valentin în calendarul ortodox sau în cel catolic.
               Dragostea – virtute “depăşită” – incomodată de corsetul parvenitismului, învăluită în veşminte de actriţă ieftină cu aere de cabaret îşi joacă rolul printre tonete şi tarabe împodobite într-o manieră lipsită de originalitate şi de simţ estetic! O “scenografie” prezentată sub o cortină de februarie, menită a-i ademeni pe îndrăgostiţii naivi şi de a-i convinge să-şi risipească banii pe kitsch-urile expuse la vreo tarabă din stradă sau într-un oarecare centru de cumpărături. Pe această scena penibilă a dragostei comerciale, nici măcar florile nu mai sunt sincere, devenind aidoma oamenilor: unele “ipocrite” (bobocii prinşi cu bolduri de tulpină se ofilesc după 5 minute de la cumpărare), altele “parvenite” (sunt atât de scumpe, ca şi cum ar fi garnisite cu petale aurii, ca si cum ar dura o veşnicie) iar altele grosolane (ambalajele de staniol sau panglicile roşii , roz de hârtie, agăţate în petale sau de tulpină nu mai lasă loc niciunui comentariu). O imagine deplorabilă cu nuanţe lupercaliene de Romă Antică amintind de sentimentele de dragoste jucate la tombolă, permite remarcarea aceluiaşi şablon: un alt gen de tombolă cu iz de talcioc şi cu meteahnă de naivitate sau incultură…
Pe acest fundal, sub un mare semn de întrebare, incultura creionează un personaj, un posibil sfânt…o confuzie pe care adevărata dragoste ar trebui să o amendeze, să o penalizeze… preotul Valentin din Roma sau episcopul Valentin din Terni? Protectorul îndrăgostiţilor, al zidarilor care lucrează pe schele sau al păsărilor, al plantelor şi al florilor? …noţiuni nedesluşite pe care nici Enciclopedia Catolică nu le-a definit clar, lăsându-ne adevărul descompus în legendă.
               Ziua îndrăgostiţilor de pe 14 februarie are mai multe versiuni. În România sărbătorile se importă sau se extrag din arhiva spuselor de altadată – legi nescrise pe care “conştiinţa” poporului le-a readus peste noapte în prim-plan: Dragobetele – sărbătoare tradiţională costumată doar de cîţiva ani în straie comerciale. Suedia consideră Ziua îndrăgostiţilor a fi Ziua tuturor inimilor. Florarii o promovează şi o aduc pe piaţă în speranţa unor câştiguri financiare consistente. Slovenilor le este adusă Ziua iubirii de către Sfîntul Gregor, pe data de 12 martie.

Nici pe alte continente Ziua îndrăgostiţilor nu e sărbătorită unitar. Din Brazilia şi până în Columbia e doar un pas, dar cu toate acestea, în Brasilia inimile se deschid de Ziua înamoraţilor pe 12 iunie şi abia după 3 luni în Bogota de Ziua iubirii şi a prieteniei.
Asiaticii, de asemenea, nu sînt mai “orientaţi” în ceea ce priveşte stabilitatea în spaţiu şi timp a Zilei îndrăgostitilor de pe 14 februarie, dar inventivi cum sunt, nu duc lipsă de soluţii: japonezii şi coreenii pregătesc şi o zi reciprocă celei a îndrăgostiţilor, cunoscută sub numele de Ziua albă, sărbătorită pe 14 martie iar chinezii au “ornat” Valentine’s Day cu picături de creştinism, datorită unei legende în care doi îndrăgostiţi s-au regăsit în Rai în ziua a VII-a din luna a VII-a. Din acest motiv, ei işi serbează dragostea în Ziua şaptelor.
               Se poate totuşi accepta că în zonele mai sus menţionate, sărbătoarea de pe 14 februarie e o manifestare mai moderată, găsindu-se doar sub formă de sindrom în comparaţie cu adevarata criză de isterie care a izbucnit în America. Aici crizele admiratoarelor de imagini transformă fidelitatea, bunul simţ, echilibrul psihic, educaţia în adevărate caricaturi. Imaginea, afişul, fotografia color frumos prelucrată a vreunui idol, a vreunei persoane devenită artificial model sfidează sentimentele adevărate şi dau naştere unor poveşti de dragoste impregnate de nonsens.

Dacă Sfîntul Valentin a existat cu adevărat şi a promovat dragostea începând chiar din clipa în care i-a trimis Augustinei, fiica oarbă a temnicerului, celebrul bileţel cu mesajul “de la al tău Valentin”, atunci el cu siguranţă nu ar fi asociat sinceritatea gîndurilor sale cu manifestările ieftine şi neserioase ale admiratoarelor înnebunite după lover-ii de la Hollywood. Multe femei nu ratează “marea” ocazie de a le trimite idolilor lor bileţele de amor de Ziua Îndrăgostiţilor.Pot fi astfel de capricii comparate cu adevăratele valentine scrise din Turnul Londrei de către ducele de Orleans soţiei sale?!
               Revenind pe tărîm românesc, aici, acum pe 14 februarie când poate ninge, poate plouă sau poate apare soarele peste dulcegăriile şi privirile siropoase, adolescentine presărate printre fire de realitate amară.
               …o realitate în care mirosul de primavară este înlocuit cu miros de parfum ieftin şi unde conform “modelelor”oferite de “decidenţii” din instituţiile bunelor maniere, pe 14 februarie, sentimentele ajung a fi măsurate, cântărite şi plătite precum legumele sau fructele la piaţă…

 

 

Noaptea dintre ani…

          Cerul nopţii dintre ani nu e nici pe departe înzorzonat cu jocuri de artificii… e un cer simplu, înnorat sau înstelat, către care-ţi ridici ochii în miez de noapte şi-ţi  priveşti ca într-o oglindă trăirile, reuşitele sau pierderile de care tocmai ai avut parte în anul ce-a trecut. În câteva secunde se derulează fragmentul de viaţă, transformat în amintire şi expus în suflet ca într-un album.

          Nu zgomotul paharelor de şampanie care se ciocnesc la 12 noaptea e cel ce se aude, ci zgomotul luptei care are loc între cei doi ani, între Anul Vechi şi între Anul Nou…Câştigător este întotdeauna Anul Nou, căci aşa este predestinat…să ne despărţim pentru totdeauna de Anul Vechi şi să-l lăsăm plângând…şi în timp ce noi ne pregătim să ciocnim, ultimele sale şiroaie de lacrimi curg în cupele noastre de şampanie. În clipa în care Anul Vechi devine amintire, lacrimile lui se transformă în spumă, cad din pahar şi apoi dispar pentru totdeauna, rămânând doar şampania…sau ceea ce va urma…

          După ce spectacolul dansurilor de artificii colorate a trecut, rămâne doar fumul pe cer, un fum ca o cortină, pe care ar trebui să încercăm să o tragem la o parte, imaginându-ne totodată că în spatele ei s-ar derula filmuleţul 2009 care va urma în viaţa fiecăruia dintre noi…

Rugăciune şi politică

           Singura speranţă a românilor a rămas Dumnezeu. Invocat prin rugăciuni, El este singurul care le mai poate şterge acestor oameni lacrimile fierbinţi de pe obrajii palizi, obosiţi şi aspri din cauza dezamăgirilor, a oboselii şi a frigului.El este singurul doctor care îi însănătoşeşte fără să le ceară bani şi singurul judecător corect care le face dreptate fără să le perceapă taxe, este Cel care le dezmorţeşte dorinţele ruginite sau dă viaţă altor speranţe.

           La mijloc de toamnă, sub un clar de lună ce pâlpâie ca o lumânare, oamenii goliţi de speranţe şi încovoiaţi de greutăţi îşi adună cele câteva grame de putere şi urcă cu respiraţia tăiată dealul ce duce spre Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Multe ore aşteaptă românii la rând pentru a ajunge la racla în care se găsesc sfintele moaşte, doar pentru o picătură de speranţă…singurul „medicament” pe care şi-l mai poate permite încă orice român. Doar cerul de deasupra capului le e pavăză iar ei îl imploră să nu plângă pentru a putea ajunge mai uşor la Sfântă să-şi spună rugăciunea…şi să-i tălmăcească despre poverile ce pot sălăşlui într-un suflet de om. La Sfântă vin oameni cu necazuri, cu dorinţe neîmplinite şi politicieni. Românii vin pentru rugăciune, în speranţa că Dumnezeu îi va auzi şi le va împlini cererile. Oamenii politici vin pentru imagine, în speranţa că românii îi vor vedea şi îi vor vota.

          Ca în fiecare an, acelaşi peisaj deprimant la mijloc de octombrie… Tristeţea şi disperarea oamenilor din curtea catedralei e copleşitoare. Este dezolant să vezi atât de mulţi oameni trişti, obosiţi, flămânzi, nespălaţi, îmbrăcaţi în negru, întinşi pe jos, stând la rând la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Este dezolant să vezi cum poliţiştii îi dirijează şi le strigă atunci când ajung lângă raclă, „Gata! Următorii!” şi îi tratează ca pe o turmă. În fiecare an e din ce în ce mai trist…E un semn că nici istoria, nici civilizaţia nu evoluează. Istoria pe care o trăim ne-a distrus siguranţa, încrederea, speranţa, iar civilizaţia…ori nu există, ori nu ne oferă ceea ce ne trebuie, lecţiile de care avem atât de multă nevoie.

           …şi în acest peisaj demoralizant îşi fac apariţia reprezentanţii politici, oameni care într-un astfel de context nu realizează că nu au nicio valoare pentru românii care se roagă. Nu fac altceva decât să-i agite, ca şi cum căldările de lacrimi pe care le varsă în aceste zile din cauza necazurilor, nu ar fi de-ajuns…necazuri pentru care în mare parte sunt vinovaţi şi ei, celebrii politicieni…Cu feţele fardate de ipocrizie, hrăniţi bine şi odihniţi, au venit probabil cu buletinele de vot şi le-au atins de moaştele Sfintei Parascheva, nerespectând nici cele mai elementare reguli de educaţie. Nesimţirea lor a pătat durerea acestor oameni şi a contaminat mirosul de busuioc şi mir răspândit în curtea catedralei.Măcar în astfel de locuri, românii vor să fie numai cu ei înşişi…şi cu Dumnezeu, singurul lor „preşedinte” care îi ascultă şi îi ajută fără să ia mită de la cineva şi fără preferinţe politice. Din păcate politicienii nu înţeleg că mai există şi situaţii în care prezenţa lor nu este necesară,  nu înţeleg că oamenii vor să-şi spună rugăciunea fără să le-o tulbure nimeni şi nu realizează că ei mai au multe lucruri elementare de învăţat: Dumnezeu nu poate fi nici minţit, nici înşelat. La El oamenii vin cu sufletul, nu cu funcţia. Însă stofa de om a politicienilor pare a fi mâncată de molii…şi din acest motiv probabil nu au mai rămas decât cu funcţia, singurul lucru cu care se mai pot prezenta chiar şi la biserică. Cu lacrimi şi remuşcări în suflet, cu capul plecat, amestecaţi printre sutele de oameni, pe care în mare parte i-au nenorocit chiar ei şi cu ruşinea de a nu-i putea privi nici măcar în ochi… aşa se stă la rând şi se păşeşte pe acest „covor” care duce la sfintele moaşte, ţesut cu flori de busuioc, mir şi aghiazmă, dar şi cu multe, multe rugăciuni. Înainte de a veni la biserică, politicienii îşi atârnă funcţiile la birou, în cuier… sau cel mult, dacă tot nu mai au  cu ce să se prezinte, având în vedere educaţia şi bunul simţ de care ar trebui să dea dovadă un om şcolit, cu funcţie, acest statut ar trebui să se oglindească în comportamentul lor.

           Există un capitol în codul bunelor maniere.Dar ca să-l înţeleagă, politicienii au nevoie de o explicaţie specială, în ciuda şcolilor înalte pe care le-au frecventat şi a oamenilor deosebiţi pe care i-au întâlnit. Însă până cănd vor ajunge pe această treaptă de civilizaţie…dacă vor ajunge vreodată, se vor aşeza în continuare în faţa românilor, imaginându-şi că îi reprezintă chiar şi în astfel de momente, fără să fie conştienţi că în curtea catedralei, românii nu au nevoie de ei. Din sufletul acestor oameni curg rugăciuni către un Dumnezeu imens de iubitor, pentru care politicienii şi-ar dori cu siguranţă să ceară impozit şi să-l politizeze deoarece sunt incapabili să-l simtă şi să-l citească pe feţele oamenilor şi cu atât mai puţin să-I conştientizeze existenţa infailibilă în sufletul lor…

În căutarea profilului unui român de succes

 

 

              

              

                  De ani de zile caut definiţia unui român de succes…Meseria mea de profesor îmi oferise deseori ocazia să stau de vorbă cu adolescenţi şi astfel să aflu ce gândeau ei despre viitorul lor. Dacă ar fi trebuit să fac o clasificare a profesiilor preferate, mi-ar fi fost foarte uşor, deoarece nu erau râvnite decât câteva dintre ele: vedete de televiziune, politicieni, avocaţi. Motivul nu necesită explicaţii amănunţite. Este clar, nu? Câştiguri exagerate în raport cu celelalte profesii, promovarea imaginii şi influenţă. Să fie oare acest lucru degradare sau revoluţie a mentalităţilor?

               Îmi aduc aminte de profesiile preferate de liceeni pe vremea când eram eu elevă: medici şi ingineri. Eram conştienţi de faptul că a face o astfel de profesie înseamnă ani de muncă, de muncă asiduă sau cum mai spuneam noi, de muncă „pe brânci”…şi nu fugeam de ea. Dimpotrivă, ne pregăteam cu toate forţele…şi nu ne făceam de râs, noi cei care nu cunoşteam democraţia şi eram constrânşi într-un sistem.

                Cred însă că după 1989, invazia de telenovele, de talk show-uri, de procese juridice interminabile, de spectacole politice a reuşit să schimbe mentalitatea generaţiilor. Mă întreb dacă într-un sens pozitiv sau negativ… Nu sunt o persoană care trăieşte cu nostalgia vremurilor de altădată, dar cred că democraţia are imaginea unui labirint în care orientarea este extrem de dificilă şi de alunecoasă. Mi-am dat seama că majoritatea liceenilor doresc să devină persoane publice, pentru că numai aşa ar avea succes. Dar de imagine publică se pot bucura de asemenea şi sportivii, scriitorii, pictorii sau oricare alţi oameni care îşi exercită profesia cu foarte multă muncă, cu dăruire şi mai ales cu rezultate excepţionale.Doar că oamenii din aceste categorii îşi cîştigă această imagine publică mult râvnită, cu mult mai multe eforturi, pe care liceenii din ziua de azi preferă să le evite şi să nu „viseze” la ele. Mentalitatea celor mai mulţi dintre ei nu promovează nici măcar actorii de teatru sau ziariştii din presa scrisă şi putem deduce de ce astfel de modele nu „rentează”.. Să fie oare profilul unui român de succes limitat doar la bani mulţi, muncă doar în serviciul propriei persoane şi influenţă?

                În urmă cu cîţiva ani, un prieten german îmi povestea că Germania nu încurajează industria cinematografică şi mai ales nu încurajează imaginea publică gratuită, iar investiţiile se fac în primul rând în materia cenuşie. România promovează într-adevăr vedetismul ieftin, dar poate că scuza ei cea mai plauzibilă este distrugerea bruscă a „corsetului” comunismului, care nu ne-a permis accesul la informaţie şi la experienţă. Mă întreb dacă nu cumva este vorba despre o revoluţie a mentalităţilor, motiv pentru care oamenii mai vor să experimenteze şi altceva decît …matematică şi fizică. Cu toate acestea, eram derutată de acest gen de om de succes, „altfel” decât pînă acum, un profil care avea la bază o imagine efemeră şi nu anii de muncă şi de pregătire la care m-aş fi aşteptat. Mai mult chiar, eram revoltată pentru că acest om de succes se dezvolta într-un mediu în care obrăznicia se confunda cu deşteptăciunea iar bunul simţ cu prostia şi constatam asta chiar şi în rândul elevilor mei. Căutam explicaţii, dar nu găseam niciun răspuns la întrebările mele. De ce în ţara noastră se promovează doar imaginea unor femei „considerate” frumoase (cînd sunt doar mai machiate şi operate estetic faţă de cele de pe stradă), a unor oameni cu bani şi cu influenţă şi nu sunt încurajate aproape deloc profesiile exercitate în slujba societăţii? Mă refer la medici, profesori, ingineri…De ce România investeşte doar în modele de carton şi îşi pierde materia cenuşie printre degete, ba chiar o vinde „pe sub mînă”?        

               Ajunsesem să mă consolez cu motto-ul „imaginea la putere” adică, imaginea contează foarte mult şi este foarte important să ştii să profiţi de ea, să ştii să te descurci, pentru a-ţi cumpăra succesul.Doar că succesul nu se cumpără, ci se dobândeşte…cu multă muncă şi cu multă investiţie.

Un succes cumpărat se „diluează” rapid. Am această convingere şi de aceea îmi permit să închei într-un ton oarecum optimist, cu câteva rînduri din articolul „Frumuseţea şi banii nu mai aduc succesul” semnat de Miruna Covaci în ziarul „Gândul” din 6 martie 2008:„Principalele trăsături de personalitate ale unui om de succes sunt, conform cercetării, inteligenţa, ambiţia, optimismul, deschiderea. Un alt lucru interesant este faptul că românii nu mai asociază neapărat succesul cu achiziţia de lucruri luxoase sau investiţii în activităţi distractive, ci cu investiţia în propria persoană, prin participarea la seminarii sau conferinţe. 27% dintre români găsesc modele de succes chiar în jurul lor, tendinţa de a căuta modele doar la cei bogaţi sau influenţi fiind diminuată. Totodată, se resimte nevoia unor modele reale, cele care au fost considerate până acum modele fiind din ce în ce mai contestate.” 

               Sper ca elevii mei să aibă şansa de a descoperi adevăratul profil al unui om de succes şi chiar să ajungă să se regăsească în el în adevăratul sens al cuvântului sau cel puţin să fi învăţat să se raporteze la modele a căror valoare este incontestabilă şi demnă de admiraţie.

               Nimeni nu poate urca vreodată o scară doar cu mâinile în buzunar şi privind la cer. Orice scară se urcă cu greutate, cu atenţie acordată fiecărei trepte şi mai ales cu teama de a nu te dezechilibra în orice clipă.