Cu ochii plini de lacrimi, l/am rugat să mă ajute …şi mi/a întins mâna. Mi/a răspuns… am simţit puterea lui binefăcătoare asupra mea. Dar n/aş putea descrie în cuvinte bucuria care mi/a redat liniştea. Limbajul sufletului nu poate fi tradus în cuvinte, dar nici povestit sau expus pentru că sunt lucruri care îţi aparţin doar ţie ca persoană. Din acest motiv n/am fost niciodată de acord cu împărtăşirea a astfel de gânduri şi de trăiri. E ca şi cum am descoperi o parte din ceea ce ne aparţine numai nouă şi am expune această parte în văzul tuturor. E ca şi cum ţi/ai vinde o bucăţică de suflet. Şi pentru ce? Trăirile personale nu pot fi povestite pentru că nu pot fi percepute corect de cei din jur. Fiecare dintre noi are propriul său sistem de valori şi nu cred că judecăţile, trăirile, comunicările, aprecierile, evaluările mele se suprapun cu ale altcuiva. De aceea îmi închid fereastra sufletului, trag storurile şi nu las să se strecoare decât câteva firicele de lumină…
Nu ştiu pentru câţi dintre noi are însemnătate Sfântul Nectarie, nu ştiu câţi dintre noi îl cunosc! Dar 9 noiembrie este ziua lui. Mai mult nu/mi propun să spun, pentru că toţi cei care ştiu despre el, nu au nevoie de aceste rânduri scrise de mine, iar cei care nu au auzit de el nici măcar nu vor dori să audă, decât poate într-un moment de disperare din viaţa lor…Poate…
Închei cu un fragment cunoscut celor care/l iubesc pe Sfântul Nectarie:
“Începutul a fost greu, în acest oraş străin, pentru micul Anastasie. A muncit o bună perioadă de timp, fără o altă plata în afara porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori şi până la asfinţitul soarelui, purtând haine ponosite şi adeseori desculţ. În puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură şi din cărţile Sfinţilor Părinţi, pe care le adusese cu sine. Ştia să scrie şi de multe ori îl ajuta pe patronul său să/şi scrie corespondenţa. Într/una din zile, s/a hotărât să scrie şi el o scrisoare. Către cine? Către Mântuitorul Hristos din Ceruri. În puritatea sufletului său, se gândise să ceară astfel ajutor Tatălui Ceresc, spre alinarea suferinţelor sale. Cerea în acea scrisoare să îi trimită Părintele Luminilor câteva hăinuţe şi o pereche de pantofi, pe care şi le dorea de mult timp. Cu scrisoarea în mână merse la un negustor de peste drum, rugându/l să/i împrumute un timbru. Negustorul respectiv, un om bun şi cu frică de Dumnezeu, i/a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i/a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu, împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea lui Anastasie, negustorul s/a uitat, din curiozitate, să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de cele scrise pe plic, s/a hotărât să o desfacă şi să o citească. Prin Pronia Divină, sufletul său a fost profund impresionat de conţinutul scrisorii. De aceea a hotărât să alcătuiască o scrisoare de răspuns către micul expeditor, însoţită de o sumă de bani, ce putea să îndeplinească dorinţele sale curate. Fericirea lui Anastasie, la primirea acestui răspuns, cu greu s/ar putea descrie. A mulţumit îndelung, prin rugăciune, Tatălui Ceresc. A doua zi şi/a cumpărat cele necesare şi mult dorita pereche de pantofi.” (Diac.Drd. Morlova Nicuşor - ”Sfântul Nectarie Taumaturgul”)
