După ani de zile…Revin la locul în care sper să/mi revăd copilăria îmbrăcată într/o rochie albă, alergând prin iarba până la genunchi, schiţându/mi un zâmbet sau făcându/mi din mână. De aici, din vârful dealului, pot vedea totul ca pe un ecran uriaş. Sunt aproape sigură că îmi voi vedea copilăria. O caut peste tot cu privirea. Mă aştept să văd venind către mine o fetiţă cu părul lung lăsat liber pe spate, sărind într/un picior şi strângându/şi cu mânuţa la piept un bucheţel de flori de câmp – copilăria mea. Dar nu o zăresc. Mă tensionează această căutare. Primăvara e prea densă pe şes şi prin grădini şi de aceea mă consolez că nu voi reuşi să văd decât un copilaş, al cărui căpuşor va apărea şi va dispărea printre firele lungi de iarbă. Dar în zadar… Trecerea anilor mi/a acoperit copilăria de praf şi mi/a lăsat/o fără suflare. “Nu pentru o veşnicie”, mă mint eu singură, continuându/mi şirul gândurilor. Mi/ar plăcea să cred că se întâmplă la fel ca în basmul “Frumoasa din pădurea adormită”, unde oamenii nu mor, ei cad doar într/un somn adânc de 100 de ani.
Imaginaţia mea se străduieşte să/i dea copilăriei mele un suflu, să/mi creeze impresia că e doar puţin amorţită după un somn lung şi că o va readuce imediat la viaţă…Cât mi/aş dori să mai simt măcar ultimele suflări ale copilăriei mele… să/i simt pulsul în mâini şi să o rog să nu dispară pentru totdeauna, să nu stingă lumina şi strălucirea acestor meleaguri, ce vor pâlpâi fără ea, asemeni unei candele al cărui fitil a ars aproape în întregime…
O iluzie numită “prezent” mă întristează. Îmi aminteşte că fragmente din acest peisaj s/au dizolvat. Astfel, tabloul pe care/l privesc nu mai este complet şi nici nu va mai fi vreodată, pentru că tot ceea ce am trăit cândva nu mai poate fi reconstruit sau înlocuit în prezent. Mamaia mea cea dragă, nefiinţa ei şi un peisaj mat, lipsit parcă de culoare…Şiroaie de lacrimi îmi alunecă pe obraji. Prezentului i se face milă de mine şi/mi dăruieşte puterea de a reveni pentru câteva momente în universul copilăriei mele…M/au aşteptat…după ani şi ani…fiecare copac, cu scoarţa mai groasă şi mai brăzdată, fiecare colţ de casă deteriorat de timp, lacul, ameninţat de dispariţie, grădina tristă, fără flori şi fără fructe, salcia mult mai aplecată, şesul singur…şi câinele, împovărat şi el de ani, de dor, de întâmplări ce/au fost cândva. Mi/e dor de şesul pe care se auzeu certuri de copii, mi/e dor de mugetul vitelor, de behăitul oilor şi de zgomotul tălăngilor. Mi/e dor de mirosul de var proaspăt, de roua prin care alergam şi de grădina din care îşi trăgea atunci seva, frumuseţea fiecărei clipe. Mi/e tare dor de verile de/aici şi de atunci, dar şirul vieţii este dureros de ireversibil. Cât mi-aş dori să pot sfida această ireversibilitate, dar fiecare picătură de prezent care vine, mă limitează în timp şi în spaţiu!
Rămân amintirile, însă pentru cât timp…şi amintirile îmbătrânesc, apoi se sting… se vestejesc, se decolorează la ploaie, la ger şi la arşiţă… conturul le dispare iar formele se contopesc…un amalgam de culori, de linii şi de puncte pe care încercăm să le unim prin alte linii, căutând chipuri şi imagini pe care le percepem altfel după ani şi ani…
Închid ochii…Un joc de lumini şi umbre din care încerc să conturez chipul bunicii mele şi să/i reconstitui înfăţişarea, trasându/i fiecare cută, fiecare fir de păr cărunt ce ieşea pe furiş de sub basma, fiecare umbră de pe obraz…Încerc să/i desprind vocea din acelaşi fundal…Ascult mai multe voci, dar nu o aud pe cea pe care o caut…în sfârşit, o recunosc şi o “extrag” din aceste năluciri auditive pe care mi le/am provocat, tocmai în speranţa de a/mi alina auzul cu vocea care m/a îndrumat şi m/a educat în cei mai frumoşi ani ai copilăriei mele. Deschid ochii şi încerc să/i povestesc despre mine, despre ceea ce/am făcut de când ea… şi/a început somnul cel de veci. Încerc să/mi imaginez că mă vede tot timpul şi că mă veghează, dar sub o altă formă. Însă cine ştie…Deja simt cum gândurile mi se dezlipesc şi nu mai alunecă pe direcţia dorită de mine. Aşa zisa lumină a comunicarii începe să se stingă, pătrunzând din ce în ce mai puţin prin tunelul prin care se realizează real sau iluzoriu legătura dintre mine şi altă formă de existenţă. Tunelul comunicării se îngustează din ce în ce mai mult până când se închide …şi insist să cred în comunicarea aceasta…şi insist să cred că există…şi/mi impun să cred că o simt…Dar totul se frânge la capăt de răbdări şi de speranţă, iar chipul mamaiei mele, pe care l/am rememorat cu atâta sârg, se sparge brusc în mii de cioburi…Ploaie de cioburi strălucitoare se năpusteşte asupra mea. Mă reped să prind cioburile, să le prind pe toate şi să le strâng în pumni, gândindu/mă că după ce le/adun, voi putea reface chipul dragei mele, bucăţică cu bucăţică, aşa ca într/un joc de puzzle…Dar cum voi înlocui oare fragmentele pe care nu le voi găsi?…Dar ce mă voi face, când o voi striga plângând în hohote, de se va auzi până la cer şi nu/mi va răspunde?…Când o voi mângâia şi nu/i voi simţi suflarea, când voi fi chinuită de nerăbdarea de a o revedea şi nu va veni, când voi încerca să o strâng în braţe şi mă voi lovi de inexistenţă?…
Poate că oamenii apar şi dispar definitiv din lumea aceasta, dar îmi imaginez că timpul se desfăşoară ca un vălătuc de pânză uriaş, pe care rămâne imprimat totul: orice nuanţă de existenţă sau inexistenţă. Iar atunci când ne este dor de anumite trăiri din viaţă, n-ar trebui decăt să rulăm pânza timpului în sens invers desfăşurării iniţiale şi să o oprim acolo unde dorim, reamintindu/ne cu nostalgie ceea ce am trăit atunci, cândva…
