Târgu Mureş

Jocul “de-a basmele”

              Niciodată, copil fiind, nu puteam adormi repede. În zadar se străduia bunica să mă adoarmă citindu-mi despre întîmplări cu Feţi-frumoşi şi Ilene Cosînzene sau povestindu-mi despre împăraţi şi împărătese de peste nouă mări şi ţări, despre vrăjitoare cu baghete magice sau despre zmei cu şapte capete şi voinici cu paloşe fermecate. Moş Ene nu reuşea nicicum să-mi potolească neastîmpărul copilăriei şi năvălnicia îndrăzneaţă specifică vîrstei. Dimpotrivă chiar, deseori anumite cuvinte din povestirile bunicii îmi dezvoltau imaginaţia şi conturam un univers al cărui “creator” eram doar eu. Dădeam viaţă unor personaje noi şi mă gîndeam ce-ar fi dacă Scufiţa Roşie nu ar mai fi mîncată de lup, dacă Albă ca Zăpada nu ar mai fi otrăvită de vrăjitoare sau dacă Cenuşăreasa ar fi descoperită în timpul balului şi astfel modificam destine scrise deja de autori şi le încadram în imagini colorate ce urmau să se deruleze în mintea mea de copil ca într-un film de desene animate.
Alteori, abia închisă uşa şi stinsă lumina, deschideam ochii şi îmi începeam aşa-zisa petrecere de noapte, care nu dura nici mai mult nici mai puţin de cîteva ore. Din cauza umbrelor apărute de la lumina felinarelor de pe stradă, pereţii camerei mele deveneau un fel de ecran pe care se proiectau numeroase scene născocite de o imaginaţie de copil. Stele mari şi luminoase alunecau de pe cer, prin fereastră direct în cameră. Aici, în universul meu, ele deveneau prinţese. Fiecare stea purta o rochie cu crinolină peste care era aruncată parcă în grabă o mantie gri-argintie cu guler înalt şi plisat. Cu bagheta lor fermecată în mînă, steluţele parcă pluteau, ba chiar mi se părea că dansau pe ritmuri de vals. Pe feţele lor se puteau distinge numeroase figuri geometrice pe care eu le consideram a fi ochii, nasul şi gura. Mai mult chiar: în funcţie de jocul luminilor şi al umbrelor puteam deduce expresia feţei lor şi constatam că steluţele erau triste, îmi zîmbeau sau mă priveau răutăcios. Unele dintre ele, cu bagheta lor magică, mă ameninţau că mă vor preface în cine ştie ce lighioană dacă le mai urmăresc. Atunci mă cufundam cît puteam de repede în pat şi îmi trăgeam pătura peste cap, apoi îmi controlam speriată urechile, nasul, gura gîndindu-mă bucuroasă că aceste steluţe uricioase nu reuşiseră să-mi schimbe înfăţişarea. Cînd îmi controlam faţa, îmi era teamă să nu constat că în locul urechilor mele, voi descoperi nişte urechi lungi cu blană sau altele mari şi rotunde. Alteori verificam dacă nu mi-au crescut mustăţi sau dacă mîinile mele nu s-au transformat în lăbuţe. Doar zgomotul neaşteptat al vreunui claxon sau cine ştie ce strigăt rătăcit în liniştea nopţii reuşea să mă sustragă din gîndurile mele. Atunci, cu inima cat un purice, dădeam puţin pătura la o parte, dar numai puţin, ca să nu mă observe nimeni şi încercam să urmăresc mai departe, pe furiş, spectacolul de pe pereţi. Pentru că nu îndrăzneam să înfrunt ameninţările steluţelor urîcioase de pe peretele din faţa mea, îmi propuneam să le ignor, proiectîndu-mi privirile pe plafon. Nuanţe de lumină ştearsă amestecate cu licăriri argintii, întretăiate de jocuri de umbre colorau un tablou în care contururile se topeau în conţinut, ca într-un peisaj impresionist.
               Nu aş putea să descriu în cuvinte cît de fericită eram atunci cînd privirea mea începea să creioneze liberă contururi pe un fond în care lumina şi umbra se dizolvaseră una într-alta, să perceapă şi să identifice fără oprelişte figuri şi scene cunoscute din basme! Îmi amintesc acum că deseori decupam cu privirea şi arătări înfiorătoare pe care nu reuşeam să le denumesc, dar credeam că aşa arată zmeii adevăraţi. Vedeam dungi albe ce se asemănau dintr-un anume colţ cu o pădure de mesteceni. Printre aceşti copaci gonea uneori fără direcţie o pată albă cu dungi aurii. Îmi plăcea să cred că era Ileana Cosînzeana cu părul ei auriu care alerga într-o rochie lungă, albă. Dar acum ştiu că nu era decît lumina de la farul unui taxi probabil, ce alerga grăbit prin noapte, a cărui lumină de la far anima peisajul de pe plafon. Altădată pe plafonul „ecran” străluceau cercuri de lumină asemănătoare unui lac şi pete albe. Erau bineînţeles nuferii care pluteau la suprafaţă. Într-unul dintre aceşti nuferi descopeream o lumină verzuie diformă sau cu alte cuvinte…un broscoi hidos. Gîndeam atunci că acesta este prinţul fermecat din povestea Fraţilor Grimm, transformat de data aceasta în broască de vreo steluţă răutăcioasă de pe peretele alăturat. Pe atunci nu le suportam pe steluţe pentru că erau nesuferite şi obraznice. Pătrundeau în camera mea fără să-şi ceară voie, fără să bată în geam. Dar dintr-o dată mă aruncam sub pătură şi mă gîndeam că imediat urmează să mă transforme şi pe mine în vreo broscuţă pocită. Îmi auzeam inima bătînd cu putere şi mă gîndeam că e marşul steluţelor care au coborît de pe pereţi ca să mă pedepsească.
               Astfel am petrecut nopţi de-a rîndul, antrenată în jocul umbrelor şi al luminilor reflectate pe pereţii din camera mea.
               …şi de aici alunecam şi eu ca stelele de pe cer, fără să-mi cer permisiunea, direct în leagănul lui Moş Ene. Aşa prindeau viaţă basmele din copilăria mea şi aşa cădeam în mrejele somnului aproape în fiecare noapte…

File de noiembrie

Walter Anderson – Curs practic de încredere

            

…O carte a cărui titlu mi-a atras atenţia…Nu ştiu de ce…dar voi descoperi probabil în timp ce o voi citi…Cartea începe cu cei şapte paşi, despre care autorul spune că ar conduce către împlinirea personală: 1. Asumarea responsabilităţii; 2. Credinţa în ceva important; 3. Să fii tolerant; 4. Să fii curajos; 5. Să iubeşti; 6. Să fii ambiţios; 7. Să zâmbeşti. Problema asumării responsabilităţii mi se pare destul de importantă. Mă gândesc că acest lucru, te conturează oarecum din punct de vedere moral. Această asumare, te eliberează de frică…Mă gândesc că atunci când îţi asumi o responsabilitate, ai demnitate, ştii ce vrei, eşti conştient şi de existenţa eşecului. Nu te comporţi ca un copil de grădiniţă, care dacă nu primeşte ceea ce cere, ţipă şi bate din picioare…Eu aş cupla pasul 1 cu pasul 4, adică responsabilitatea cu curajul…Cred că se leagă una de alta…Aşa cum am mai scris, îţi asumi responsabilitatea, ai curaj şi ştii ce vrei. De aici rezultă pasul 2, cel cu credinţa, să crezi în ceea ce vrei, cu alte cuvinte, să fii motivat Hm…toleranţa ţi ambiţia…Astea se cam bat “cap în cap”…Autorul spune “Fiţi tolerant. Veţi deveni mai agreabil, atât pentru dvs. înşivă, cât şi pentru cei din jur.” Eu mă întreb…mai “tolerant” sau mai diplomat?! Dacă ştii ce vrei, înseamnă că ai şi nişte interese…şi din cauza aceasta, uneori, vrei nu vrei, trebuie să te faci frate…ştiţi voi cu cine, ca să treci puntea.” Aş adăuga aici şi faza cu zâmbetul. Căci diplomaţia cu toleranţa sunt ornate cu zâmbete. Dar faza cu “ambiţia”…se cam rupe firul de aici…depinde de situaţie, dar dacă eşti ambiţios şi vrei cu adevărat un lucru, atunci “calci şi peste cadavre”dacă e cazul.Iar toleranţa…cam rămâne la spate…Şi pasul 5…ăsta cu “iubirea”…La cât stres “respiră” omenirea în prezent…la câte ai de făcut şi gândindu-mă la cât de repede trece timpul, nu ştiu dacă mai am timp de “iubiri”. Să-i ştiu pe-ai mei bine sănătoşi şi să-mi fac treaba cum trebuie la servici…şi-apoi pic frântă în pat…Cine mai are timp să se gândească să-i iubească pe cei din jur…Ar fi frumos, ar fi ideal, dar…la ce vremuri stresante trăim…In fine, sper ca această carte să nu fie “abureală”…Dar vă ţin la curent!   

Sună frumos ceea ce scrie Walter Anderson, dar nu ştiu cât e de credibil. Mulţi dintre cei care scriu despre încredere, gândire pozitivă, puterea gândului…nu ştiu am impresia că tratează prea uşor subiectele. …şi mai este o problemă: ei spun cum trebuie să acţionezi în anumite momente, dar nu cred că există vreo reţetă. Nu e ca la medic…şi acolo există diferenţe în sensul că nu toţi bolnavii care suferă de aceeaşi boală reacţionează la fel. Deci şi aici tratamentul poate să difere, cu atât mai mult cân e vorba de lucruri abstracte.                

M-a impresionat prologul.A vorbit despre un moment umilitor din viaţa lui de elev şi m-am gândit că mulţi profesori vin cu un bagaj de frustrări şi au impresia că folosindu-le contribuie la promovarea educaţiei. În faţa elevilor stau aşadar deseori persoane complexate, cum de altfel îi şi scrie profesorul peste ani, fostului său elev: “Walter, mi-era cel puţin la fel de frică de tine, pe cât îţi era ţie de mine”.               

Nu prea m-a convins însă cu ideea de “griji pozitive”…şi nici cea de “auto-creere”, “auto-inventare”. Da, e uşor să spun că de mâine mă schimb şi chiar să vreau să fac orice pentru a realiza acest lucru, însă deseori acest lucru nu ţine numai de mine. Sunt o mulţime de factori externi care îţi complică existenţa. Câteva rânduri din carte: “Asumaţi-vă responsabilitatea. sunt responsabil. Deşi s-ar putea să nu fiu în stare să evit ce e mai rău, sunt responsabil pentru nefericirile inevitabile care ne întunecă viaţa. Lucrurile rele se întâmplă; dar reacţia noastră personală la aceste nenorociri ne defineşte caracterulşi determină calitatea vieţii pe care o ducem.              

Putem alege să fim trişti pentru eternitate, împietriţi de proporţiile pierderii suferite, sau putem alege să renaştem din durere şi să preţuim cel mai valoros dar pe care îl posedăm: viaţa însăşi.”           

Unul dintre capitole se referă la imaginea ta ca persoană, la impresia pe care o faci până în momentul în care deschizi gura şi vorbeşti. Recunoaştem cu toţii că fiecare dintre noi, oamenii de rând, are destule probleme pentru a mai acorda vreo importanţă aspectului său exterior. Dar totuşi acest aspect este foarte important şi trebuie să se numere printre obligaţiile zilnice ale oricărui individ. Haina nu-l face pe om, dar îl prezintă şi spune multe despre el. Cu siguranţă mulţi ar spune că problema hainelor este o problemă care se rezolvă cu bani şi dacă nu ai bani, nu ai cum să arăţi bine. Dar eu cred că această problemă se rezovă 75% doar cu interes faţă de propria persoană: “De fapt, chiar înainte să deschidem gura şi să permitem ca limba şi accentul nostru  să ne trădeze provenienţa, hainele sunt primele care au dezvăluit cărei clase sociale aparţinem. Ce alegem să purtăm sau cum ne aranjăm părul – anunţă cine suntem cu claritatea şi tăria unui ţignal, căci vestimentaţia şi alte elemente ale modului în care arătăm ne invită şi ne încurajează să facem presupuneri…Haina nu-l face pe om; în cel mai bun caz, ea este un indiciu (uneori un indiciu înşelător) care ne spune de unde pare că provine cineva.” Chiar dacă indiciul este înşelător, el trădează totuşi anumite dorinţe ale persoanei. O persoană care provine dintr-un mediu social infect, dar care la prima vedere pare altceva, trădează cel puţin faptul că persoana respectivă vrea să fie altcineva decât ceea ce este, sau că aspiră spre altceva decât ceea ce i-a oferit viaţa până în prezent. Dar foarte rar se întâmplă ca o persoană care provine dintr-un mediu social infect să poată înşela prin îmbrăcăminte, deoarece educaţia îşi spune cuvântul. Dacă pe moment te poţi înşela, pe măsură ce clipele trec, îţi dai seama cu cine ai de-a face, fără ca respectivul sau respectiva să deschidă gura. Cu ajutorul unei analize elementare,se poate stabili scheletul de bază pe care a fost format “afişul” din faţa ta : unghiile, make-up-ul, tenul, parfumul, materialul din care îi sunt confecţionate hainele, combinaţia de culori, de materiale şi de modele, pieptănătura, bijuteriile, încălţămintea…toate aceste elemente sunt suficiente, pentru a putea acorda un prim calificativ.  Se mai spune că nu contează cum te îmbraci, important este să dai rezultatul profesional scontat. La ce ne gândim atunci când avem în faţa noastră o persoană îmbrăcată neglijent sau neîngrijită?! Eu cred că această persoană în primul rând nu se respectă pe ea însăşi. A nu-mi păsa de propriul aspect fizic, a nu-mi păsa dacă am sau nu 100 de kg, a nu-mi păsa cum mă îmbrac, nu e altceva decât lipsă de respect faţă de mine însămi. Mulţi spun că “nu contează cum mă îmbrac, contează să mă simt bine”. Dar cum te poţi simţi bine într-un cerc în care reprezinţi excepţia de la regulă, cu ce fel de demnitate îţi mai reprezinţi familia?! Nu mă refer aici nici la “stele”, nici la starlete, mă refer la oameni normali, de rând, care nu îşi trăiesc viaţa la dimensiuni paranoice. Poţi fi impecabil din punct de vedere al aspectului exterior şi ca om de rând.

În al doilea rând, o persoană îmbrăcată neglijent sau neîngrijită, mie cel puţin, îmi dă impresia că aş avea de-a face cu o persoană foarte dezordonată, neorganizată, descurajată, cu alte cuvinte o persoană incapabilă de a-şi organiza propriile activităţi administrative, din care trebuie să facă parte neapărat şi îngrijirea propriului aspect fizic. degeaba ar spune cineva că nu-i pasă de ceilalţi. Nu se poate aşa ceva, atât timp cât trăieşte într-o societate. Nu ai cum şi nici nu poţi să te rupi de lume, pentru că altfel eşti marginalizat: “Toţi urâm singurătatea. Asemenea majorităţii celorlalte fiinţe vii, nu am fost sortiţi să trăim singuri. Vă aduceţi aminte de simpla amibă, creatura monocelulară despre care învaţă orice elev? Separată de grup, ea se chinuie să se alăture celorlalte – exact ca şi noi. Indiferent cât de complicate ni s-ar părea vieţile pe care le trăim, oricât de mult ne-am dori să negăm sau să nesocotim nevoia companiei celorlalţi, adevărul este că apartenenţa la comunitate  – sentimentul de a fi împreună - este importantă pentru toţi.” Aici ar fi multe de discutat. Cred că de această apartenenţă este nevoie mai mult aparent, ca să le dai impresia celor din societatea ta că eşti la fel ca ei, pentru ca astfel să nu te otrăvească cu săgeţile lor. Pe măsură ce le dai impresia că eşti de-a lor, vor uita de tine iar tu le vei putea afla mult mai uşor gândurile şi intenţiile duşmănoase. Astfel îţi vei putea găsi antidotul corespunzător şi îi vei ţine în carantină fără ca ei nici măcar să bănuiască, ferindu-te totodată să nu te infestezi de mândrie, zgârcenie, josnicie, invidie, lăcomie, mânie, lene.

                    Capitolul următor: “Ce sunt, ce am, ce par a fi”. Walter Anderson propune aici 3 modalităţi de a ne cunoaşte:

“1.   Ce sunt şi cine sunt când sunt singur – fiinţa ce se ascunde în sufletul meu – ansamblul complex de capacităţi, atât moştenite cât şi dobândite, alegerile mele, visele şi dorinţele mele. este esenţa mea.

2.    ce am sunt lucrurile mele, tot ceea ce posed. Totuşi hainele se rup. Casele se învechesc. Maşinile ruginesc. Averile se măresc şi scad. Cred că o anecdotă pe care mi-a spus-o odată laureatul Premiului Nobel, Elie Wiesel, ilustrează bine natura fragilă a ceea ce credem că posedăm:

                    Văzând cât de puţine lucruri are un rabin înţelept vestit – şi profund dezamăgit de simplitatea vieţii pe care o ducea rabinul, în ciuda faimei sale de nivel mondial – un turist l-a întrebat nepoliticos:

- Domnule, numai atât aveţi?

                   Rabinul a zâmbit, a arătat spre valiza turistului  şi l-a întrebat:

- Dumneavoastră numai atât aveţi?

- Desigur, dar eu sunt numai în trecere, - a răspuns turistul.

                    Rabinul a dat din cap.

- Şi eu la fel, - a răspuns el.

3.   Ce par a fi, reprezintă ceea ce cred ceilalţi despre mine. Totuşi e mai delicat să vorbim despre felul în care ne privesc ceilalţi – şi adeseori mai puţin înţeles decât sentimentul exagerat de posesiune.” Nu ştiu ce să spun uneori despre acest lucru. Ar trebui să am foarte mult timp la dispoziţie, să stau să mă gandesc, să analizez. Dar când poţi face aceasta, atât timp cât tu ai de făcut o mulţime de lucruri într/o zi… Autorul pune foarte mult accent aici pe puterea de a lupta în viaţă: “Reţineţi, noi, oamenii, împărtăşim o experienţă universală, care poate fi concentrată într-un singur cuvânt, un cuvânt care se aplică atât copilului care s/a născut acum 2000 de ani cât şi celui care nu a fost conceput încă. E valabil pentru orice cultură, orice trib care a existat sau va exista vreodată – pentru toate popoarele toate rasele vorbitorii tuturor limbilor. Acel cuvânt este luptă.”  Mă întreb dacă această problemă cu “lupta” nu este uneori depăşită. Nu poţi lupta întotdeauna, decât numai dacă ai mijloacele necesare pentru luptă, instrumentele care să te menţină în luptă. Lupta pentru ceva anume include mai multe aspecte: trebuie în primul rând să fii convins că lupta ta poate avea rezultatul dorit, că lupţi pentru ceva real, concret, posibil. Apoi trebuie să mai fii sigur că poţi cu adevărat să duci o astfel de luptă, că nu ai de/a face  cu o luptă peste puterile tale, cu o luptă care să te consume sau să te distrugă nervos.  Un alt aspect se referă la motivaţie. Trebuie să fii cu adevărat motivat şi convins de faptul că tot ceea ce poţi obţine în urma acestei lupte este într/adevăr ceea ce tu îţi doreşti. Dar ce te faci dacă lupta ta, nu are rezultatul dorit… Unii îşi vor plânge de milă, alţii vor spune că aşa le/a fost scris, alţii vor spune că aşa e mai bine pentru ei, alţii vor spune că măcar au învăţat ceva din lupta aceasta, insă indiferent cine ce simte sau crede, rezultatul ar fi “eşec”.   Mi/a plăcut totuşi o parabolă din capitolul “Cum să faceţi faţă greşelilor “slip” şi “rip” pe care o voi scrie. Tema principală în acest caz este toleranţa. “Pentru a explora valoarea toleranţei, ar putea fi util să ne reamintim parabola despre doi călugări budişti care, într/o după amiază târzie, se grăbeau să se întoarcă la mânăstire înainte de căderea întunericului. Pe neaşteptate, s/au întâlnit cu o tânără superbă izolată pe malul râului pe care trebuiau să/l treacă prin vad. Şi/au dat seama că tânăra era speriată, tremura înnebunită. Asemenea călugărilor, ştia prea bine că se lăsa noaptea. “Apa e atât de adâncă!” se plângea ea. “Cum Dumnezeu să trec de cealaltă parte?” Călugărul mai înalt a urcat/o imediat în spate şi a trecut/o râul, aşezând/o în siguranţă pe malul opus. “Vă mulţumesc din suflet”, spuse ea. Apoi, sigură pe sine, se grăbi către drumul spre casă. Călugării au pornit încet pe poteca alăturată, dar, de îndată ce tânăra a dispărut, călugărul mai scund a început să declame o litanie mânioasă: “Ţi/ai uitat jurămintele? Cum îndrăzneşti să atingi o femeie? Ce/o să spună lumea? Ne/ai făcut de ruşine ordinul, ai luat numele religiei noastre în van…”  Cu capul plecat călugărul mai înalt şi/a continuat mersul, tăcut, ascultând fără să crâcnească cumplita predică ce părea să nu se mai termine. În sfârşit, după o oră de bombăneală monotonă, călugărul mai înalt l/a întrerupt: “Scuză/mă frate. Eu am lăsat/o pe femeia aceea pe mal. Dumneata o porţi încă în spate?”  

Despre mânie, autorul spune: “Singura modalitate eficientă de a câştiga o confruntare este de a o evita – şi singura modaitate sigură de a prelungi o confruntare este de a încerca să aveţi ultimul cuvânt.”  

Capitolul “Cum să iubiţi – şi cum să fiţi iubit” evidenţiază un aspect de care suntem uneori mai puţin conştienţi : întotdeauna căutăm persoana ideală, când de fapt ”nu persoana, ci relaţia trebuie să fie ideală.” De asemenea, căsătoria nu trebuie să se bazeze doar pe dragoste şi sex, ci şi pe prietenie: “Dacă vă împrieteniţi, dragostea dumneavoastră poate dura o viaţă întreagă. [...] Cred că mariajele perfecte sunt cele în care  partenerii devin prieteni.[...] Deşi dragostea este un ingredient însemnat într/o căsătorie reuşită, o relaţie bazată doar pe dragoste va fi dificilă, pentru că un mariaj e menit să dureze, pe când o aventură e trecătoare. O poveste de dragoste este întâmplătoare; căsătoriile sunt edificii solide.”