Cu profesorii “de-a alba-neagra”…

          Un spectacol de circ, dar dacă mă gândesc mai bine, nu e nici măcar un circ, ci doar un bâlci ieftin, ce-i are drept “cască-gură” pe profesorii din învăţământul preuniversitar, …un fel de “alba neagra”, cu “uite banii, nu sunt banii”, se măresc salariile, nu se măresc…şi un fel de scenă de grădiniţă pe care profesorii se joacă “de-a greva”.

           Ei sunt cei care ne învaţă să fim oameni, sunt cei alături de care pornim în viaţă şi ar trebui să fie cu adevărat răsplătiţi, deoarece ar reprezenta modele veritabile pentru noi. Însă cum şi-ar putea ei imagina că li se vor mări salariile, din moment ce în această ţară există foarte mulţi intelectuali, care nu au un salariu dublu faţă de ei, dar în schimb lucrează la patron de dimineaţă până seara. Dacă am socoti din punct de vedere al timpului, un cadru didactic lucrează 16 sau cel mult 18 ore pe săptămână. Pentru aceste ore, un profesor cu câţiva ani de muncă primeşte 1000, 1200 RON. Un inginer sau un economist tânăr munceşte teoretic 40 de ore pe săptămână(practic, chiar 50 sau 60 de ore pe săptămână), deci mai mult decât dublu faţă de profesori şi nu mulţi dintre ei ajung la “performanţa” de a avea un salariu de 2 500 RON, cel puţin în provincie… În plus, cadrele didactice au şi şansa meditaţiilor şi a vacanţelor.  Se spune că munca lor constă şi în pregătirea lecţiilor. Dar câţi dintre profesori îşi investesc timpul în pregătirea lecţiilor, câţi dintre ei ar rămâne după program să-şi pregătească lecţiile?! Titularizările se obţin aşa cum se obţin, inspecţiile de definitivat şi de grad cu mese festive, la şcoală elevii sunt neglijaţi…cine are bani să se pregătească în particular foarte bine, cine are bani să-şi cumpere examenele şi mai bine, iar cine nu are…să nu aştepte competenţă şi metode de predare din partea cadrelor didactice. Mulţi profesori nu-şi fac datoria. Cel puţin profesorii mai tineri nu realizează pur şi simplu cât de importantă şi mai ales căt de grea este sarcina pe care o au. Nu realizează nicio clipă că pot fi responsabili de drumul pe care un copil şi-l alege în viaţă, nu conştientizează rolul pe care-l pot avea în viaţa unui copil. Ei spun că nu sunt motivaţi financiar. Dar oare ceilalţi intelectuali sunt toţi motivaţi financiar?! Poate fi motivat financiar un intelectual care munceşte 10 sau 12 ore pe zi cu capul, cu mintea sa, pe un salariu de mizerie, atunci când vede la televizor persoane care sunt de 10 ori mai bine plătite doar pentru imaginea lor ieftină şi mediocră?! Să fie oare problema financiară singurul şi adevăratul motiv de nemulţumire pentru dascăli?!…sau este oare vorba şi de o alegere greşită a profesiei… E adevărat că ei ar trebui să fie un model şi pentru aceasta au nevoie de foarte mulţi bani: au nevoie de cărţi, au nevoie de haine şi nu în cele din urmă, au nevoie de imagine, au nevoie de tot sprijinul pentru a deveni un model pentru oamenii de mâine.     

          Sunt lucruri care depind de ei şi sunt lucruri care depind de alţii, sunt situaţii care-i favorizează şi îi îndreptăţesc să-şi ceară drepturile, sunt situaţii care dimpotrivă îi defavorizează şi îi prezintă într-o lumină mai puţin plăcută. Sunt situaţii care trebuie schimbate direct din “sistemul de sus”, însă sunt situaţii, pe care le pot schimba chiar ei înşişi…pentru că sunt profesori, iar profesorii trebuie să “aibă metodă”, să fie diplomaţi…şi mai ales maturi. Dacă preferă să se joace ca la grădiniţă, atunci trebuie să realizeze că orice joc, inclusiv cel “de-a greva”, are un îndrumător care-i “dirijează” şi ştie cu siguranţă că “grupa mare” îşi pregăteşte şi ea numărul cu ”alba-neagra”…

Toamnă într-o picătură de cafea…

Începe o nouă zi din zodia rutinei. O oboseală psihică puternică mă încolţeşte cum îmi imaginez că m-ar încolţi o caracatiţă uriaşă, epuizîndu-mi toată energia.Toate problemele pe care astăzi ar trebui să le rezolv s-au rătăcit în mintea mea.
Singurul moment care-mi dă o picătură de putere este cel în care îmi savurez cafeaua. Ador momentele în care îmi beau cafeaua singură, sprijinită de pervazul ferestrei, stînd de vorbă doar cu mine …şi-atît…
Privind de la fereastră gîndurile şi speranţele mele vin şi pleacă în fiecare dimineaţă pe aceeaşi stradă, cu acelaşi tren al deziluziilor…o stradă tristă într-un oraş mat care îşi maschează degradările cu mici sclipiri desprinse dintr-un vechi renume.
Începe o nouă zi, la fel cum au început şi cum vor mai începe şi altele, la fel de monotonă şi de stinsă. Frunzele copacilor pustiiţi plutesc în bălţi înnoroiate iar ploaia măruntă bate de cîteva ore în fereastra mea pe acelaşi ritm şi fără refren. Nici cerul cenuşiu nu-şi mai schimbă nuanţa…şi nu mai există parcă nicio diferenţă între dimineaţă, după-amiază şi seară, între ieri, azi şi mîine…
Privesc trecătorii…observ aceleaşi feţe inexpresive cu priviri stinse. Se aud aceiaşi paşi în acelaşi ritm monoton al ploii, se vede acelaşi mers poticnit exersat parcă de toţi într-o armată a dezamăgirii. Aceeaşi paradă a modei pe strada mea al cărei „designer” preferă doar cenuşiu, cafeniu, bleumarin şi negru.
Mi se pare că totul începe la fel cum se sfîrşeşte. Nimic nu este vechi sau nou pe strada mea. E un loc în care se întretaie doar dungi de ploaie şi umbre umezite, unde curentul de vînt a aţipit sau nu mai are putere să răsune şi unde oglinzile de apă sînt tulburi şi murdare, din cauza dizolvării sufleteşti a oraşului.
Dar ploaia ne ignoră mai departe şi ne deprimă fără milă cu ritmurile ei de doliu.
Mă înfrigurează şiroaiele de apă pe care le privesc prelingîndu-se pe geam şi mă sufocă mirosul de toamnă: un iz de mucegai cu praf umezit şi curent electric ars.
Privesc în depărtare spre zările nuanţate în gri. Dar unde este linia orizontului?
Nu mă lasă ploaia să o trasez cu privirea, mi-o şterge…
…şi îmi şterge tot peisajul şi mi-l lasă fără contur, fără culori şi fără amintiri…

Ochii tăi albaştri…

 

 

               M-am aruncat în marea ochilor tăi

               şi am înotat către infinitul sufletului tău

               legată la ochi cu o maramă ţesută din gîndurile tale.

               M-am izbit ca de un aisberg

               de răceala oglindită în privirea ta

               şi mi s-a făcut frig.

               Dar m-am înfăşurat în veşmintele curcubeului

               răsărit după o ploaie caldă a sufletului tău.

               Mi s-a făcut foame

               şi am muşcat dintr-o  felie de nemărginire albastră.

               Mi s-a făcut sete

               şi am băut un pahar din lacrimile tale ascunse şi înăbuşite.

               Apoi am continuat să rătăcesc către infinitul sufletului tău.

               M-am lasat înghiţită de cascada sentimentelor tale

               ca să mă pot furişa în adîncul ochilor tăi,

               locul unde pentru mine cerul se uneşte cu marea.

               Acolo, dragostea ta m-a dezlegat la ochi,

               m-a servit cu un cub de cer descompus într-o picătură de mare,

               mi-a dat cheia de la uşa labirintului tău sufletesc

               şi mi-a descris în cuvinte de neînţeles

               drumul spre infinitul sufletului tău.

Rugăciune şi politică

           Singura speranţă a românilor a rămas Dumnezeu. Invocat prin rugăciuni, El este singurul care le mai poate şterge acestor oameni lacrimile fierbinţi de pe obrajii palizi, obosiţi şi aspri din cauza dezamăgirilor, a oboselii şi a frigului.El este singurul doctor care îi însănătoşeşte fără să le ceară bani şi singurul judecător corect care le face dreptate fără să le perceapă taxe, este Cel care le dezmorţeşte dorinţele ruginite sau dă viaţă altor speranţe.

           La mijloc de toamnă, sub un clar de lună ce pâlpâie ca o lumânare, oamenii goliţi de speranţe şi încovoiaţi de greutăţi îşi adună cele câteva grame de putere şi urcă cu respiraţia tăiată dealul ce duce spre Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Multe ore aşteaptă românii la rând pentru a ajunge la racla în care se găsesc sfintele moaşte, doar pentru o picătură de speranţă…singurul „medicament” pe care şi-l mai poate permite încă orice român. Doar cerul de deasupra capului le e pavăză iar ei îl imploră să nu plângă pentru a putea ajunge mai uşor la Sfântă să-şi spună rugăciunea…şi să-i tălmăcească despre poverile ce pot sălăşlui într-un suflet de om. La Sfântă vin oameni cu necazuri, cu dorinţe neîmplinite şi politicieni. Românii vin pentru rugăciune, în speranţa că Dumnezeu îi va auzi şi le va împlini cererile. Oamenii politici vin pentru imagine, în speranţa că românii îi vor vedea şi îi vor vota.

          Ca în fiecare an, acelaşi peisaj deprimant la mijloc de octombrie… Tristeţea şi disperarea oamenilor din curtea catedralei e copleşitoare. Este dezolant să vezi atât de mulţi oameni trişti, obosiţi, flămânzi, nespălaţi, îmbrăcaţi în negru, întinşi pe jos, stând la rând la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Este dezolant să vezi cum poliţiştii îi dirijează şi le strigă atunci când ajung lângă raclă, „Gata! Următorii!” şi îi tratează ca pe o turmă. În fiecare an e din ce în ce mai trist…E un semn că nici istoria, nici civilizaţia nu evoluează. Istoria pe care o trăim ne-a distrus siguranţa, încrederea, speranţa, iar civilizaţia…ori nu există, ori nu ne oferă ceea ce ne trebuie, lecţiile de care avem atât de multă nevoie.

           …şi în acest peisaj demoralizant îşi fac apariţia reprezentanţii politici, oameni care într-un astfel de context nu realizează că nu au nicio valoare pentru românii care se roagă. Nu fac altceva decât să-i agite, ca şi cum căldările de lacrimi pe care le varsă în aceste zile din cauza necazurilor, nu ar fi de-ajuns…necazuri pentru care în mare parte sunt vinovaţi şi ei, celebrii politicieni…Cu feţele fardate de ipocrizie, hrăniţi bine şi odihniţi, au venit probabil cu buletinele de vot şi le-au atins de moaştele Sfintei Parascheva, nerespectând nici cele mai elementare reguli de educaţie. Nesimţirea lor a pătat durerea acestor oameni şi a contaminat mirosul de busuioc şi mir răspândit în curtea catedralei.Măcar în astfel de locuri, românii vor să fie numai cu ei înşişi…şi cu Dumnezeu, singurul lor „preşedinte” care îi ascultă şi îi ajută fără să ia mită de la cineva şi fără preferinţe politice. Din păcate politicienii nu înţeleg că mai există şi situaţii în care prezenţa lor nu este necesară,  nu înţeleg că oamenii vor să-şi spună rugăciunea fără să le-o tulbure nimeni şi nu realizează că ei mai au multe lucruri elementare de învăţat: Dumnezeu nu poate fi nici minţit, nici înşelat. La El oamenii vin cu sufletul, nu cu funcţia. Însă stofa de om a politicienilor pare a fi mâncată de molii…şi din acest motiv probabil nu au mai rămas decât cu funcţia, singurul lucru cu care se mai pot prezenta chiar şi la biserică. Cu lacrimi şi remuşcări în suflet, cu capul plecat, amestecaţi printre sutele de oameni, pe care în mare parte i-au nenorocit chiar ei şi cu ruşinea de a nu-i putea privi nici măcar în ochi… aşa se stă la rând şi se păşeşte pe acest „covor” care duce la sfintele moaşte, ţesut cu flori de busuioc, mir şi aghiazmă, dar şi cu multe, multe rugăciuni. Înainte de a veni la biserică, politicienii îşi atârnă funcţiile la birou, în cuier… sau cel mult, dacă tot nu mai au  cu ce să se prezinte, având în vedere educaţia şi bunul simţ de care ar trebui să dea dovadă un om şcolit, cu funcţie, acest statut ar trebui să se oglindească în comportamentul lor.

           Există un capitol în codul bunelor maniere.Dar ca să-l înţeleagă, politicienii au nevoie de o explicaţie specială, în ciuda şcolilor înalte pe care le-au frecventat şi a oamenilor deosebiţi pe care i-au întâlnit. Însă până cănd vor ajunge pe această treaptă de civilizaţie…dacă vor ajunge vreodată, se vor aşeza în continuare în faţa românilor, imaginându-şi că îi reprezintă chiar şi în astfel de momente, fără să fie conştienţi că în curtea catedralei, românii nu au nevoie de ei. Din sufletul acestor oameni curg rugăciuni către un Dumnezeu imens de iubitor, pentru care politicienii şi-ar dori cu siguranţă să ceară impozit şi să-l politizeze deoarece sunt incapabili să-l simtă şi să-l citească pe feţele oamenilor şi cu atât mai puţin să-I conştientizeze existenţa infailibilă în sufletul lor…