Lev Tolstoi – Anna Karenina

„Serioja nu credea deloc în moarte, despre care i se vorbea atît de des. Nu credea că fiinţele iubite pot muri şi mai ales că el însuşi va muri. Era ceva absolut imposibil şi de neînţeles. Dar i se spunea că toţi oamenii vor muri. Întrebase chiar pe unii oameni, în care avea încredere, şi aceştia spuseseră la fel. În acelaşi chip îi vorbea şi dădaca lui, deşi în silă. Dar Enoh nu murise. Prin urmare nu toţi oamenii mor.”Atunci de ce nu s-ar putea învrednici oricine înaintea lui Dumnezeu ca să fie luat de viu la cer?” se întreba Serioja. Oamenii răi, adică aceia pe care nu-i iubea Serioja, n-aveau decît să moară. Dar toţi oamenii buni puteau să fie ca Enoh.”

În căutarea profilului unui român de succes

 

 

              

              

                  De ani de zile caut definiţia unui român de succes…Meseria mea de profesor îmi oferise deseori ocazia să stau de vorbă cu adolescenţi şi astfel să aflu ce gândeau ei despre viitorul lor. Dacă ar fi trebuit să fac o clasificare a profesiilor preferate, mi-ar fi fost foarte uşor, deoarece nu erau râvnite decât câteva dintre ele: vedete de televiziune, politicieni, avocaţi. Motivul nu necesită explicaţii amănunţite. Este clar, nu? Câştiguri exagerate în raport cu celelalte profesii, promovarea imaginii şi influenţă. Să fie oare acest lucru degradare sau revoluţie a mentalităţilor?

               Îmi aduc aminte de profesiile preferate de liceeni pe vremea când eram eu elevă: medici şi ingineri. Eram conştienţi de faptul că a face o astfel de profesie înseamnă ani de muncă, de muncă asiduă sau cum mai spuneam noi, de muncă „pe brânci”…şi nu fugeam de ea. Dimpotrivă, ne pregăteam cu toate forţele…şi nu ne făceam de râs, noi cei care nu cunoşteam democraţia şi eram constrânşi într-un sistem.

                Cred însă că după 1989, invazia de telenovele, de talk show-uri, de procese juridice interminabile, de spectacole politice a reuşit să schimbe mentalitatea generaţiilor. Mă întreb dacă într-un sens pozitiv sau negativ… Nu sunt o persoană care trăieşte cu nostalgia vremurilor de altădată, dar cred că democraţia are imaginea unui labirint în care orientarea este extrem de dificilă şi de alunecoasă. Mi-am dat seama că majoritatea liceenilor doresc să devină persoane publice, pentru că numai aşa ar avea succes. Dar de imagine publică se pot bucura de asemenea şi sportivii, scriitorii, pictorii sau oricare alţi oameni care îşi exercită profesia cu foarte multă muncă, cu dăruire şi mai ales cu rezultate excepţionale.Doar că oamenii din aceste categorii îşi cîştigă această imagine publică mult râvnită, cu mult mai multe eforturi, pe care liceenii din ziua de azi preferă să le evite şi să nu „viseze” la ele. Mentalitatea celor mai mulţi dintre ei nu promovează nici măcar actorii de teatru sau ziariştii din presa scrisă şi putem deduce de ce astfel de modele nu „rentează”.. Să fie oare profilul unui român de succes limitat doar la bani mulţi, muncă doar în serviciul propriei persoane şi influenţă?

                În urmă cu cîţiva ani, un prieten german îmi povestea că Germania nu încurajează industria cinematografică şi mai ales nu încurajează imaginea publică gratuită, iar investiţiile se fac în primul rând în materia cenuşie. România promovează într-adevăr vedetismul ieftin, dar poate că scuza ei cea mai plauzibilă este distrugerea bruscă a „corsetului” comunismului, care nu ne-a permis accesul la informaţie şi la experienţă. Mă întreb dacă nu cumva este vorba despre o revoluţie a mentalităţilor, motiv pentru care oamenii mai vor să experimenteze şi altceva decît …matematică şi fizică. Cu toate acestea, eram derutată de acest gen de om de succes, „altfel” decât pînă acum, un profil care avea la bază o imagine efemeră şi nu anii de muncă şi de pregătire la care m-aş fi aşteptat. Mai mult chiar, eram revoltată pentru că acest om de succes se dezvolta într-un mediu în care obrăznicia se confunda cu deşteptăciunea iar bunul simţ cu prostia şi constatam asta chiar şi în rândul elevilor mei. Căutam explicaţii, dar nu găseam niciun răspuns la întrebările mele. De ce în ţara noastră se promovează doar imaginea unor femei „considerate” frumoase (cînd sunt doar mai machiate şi operate estetic faţă de cele de pe stradă), a unor oameni cu bani şi cu influenţă şi nu sunt încurajate aproape deloc profesiile exercitate în slujba societăţii? Mă refer la medici, profesori, ingineri…De ce România investeşte doar în modele de carton şi îşi pierde materia cenuşie printre degete, ba chiar o vinde „pe sub mînă”?        

               Ajunsesem să mă consolez cu motto-ul „imaginea la putere” adică, imaginea contează foarte mult şi este foarte important să ştii să profiţi de ea, să ştii să te descurci, pentru a-ţi cumpăra succesul.Doar că succesul nu se cumpără, ci se dobândeşte…cu multă muncă şi cu multă investiţie.

Un succes cumpărat se „diluează” rapid. Am această convingere şi de aceea îmi permit să închei într-un ton oarecum optimist, cu câteva rînduri din articolul „Frumuseţea şi banii nu mai aduc succesul” semnat de Miruna Covaci în ziarul „Gândul” din 6 martie 2008:„Principalele trăsături de personalitate ale unui om de succes sunt, conform cercetării, inteligenţa, ambiţia, optimismul, deschiderea. Un alt lucru interesant este faptul că românii nu mai asociază neapărat succesul cu achiziţia de lucruri luxoase sau investiţii în activităţi distractive, ci cu investiţia în propria persoană, prin participarea la seminarii sau conferinţe. 27% dintre români găsesc modele de succes chiar în jurul lor, tendinţa de a căuta modele doar la cei bogaţi sau influenţi fiind diminuată. Totodată, se resimte nevoia unor modele reale, cele care au fost considerate până acum modele fiind din ce în ce mai contestate.” 

               Sper ca elevii mei să aibă şansa de a descoperi adevăratul profil al unui om de succes şi chiar să ajungă să se regăsească în el în adevăratul sens al cuvântului sau cel puţin să fi învăţat să se raporteze la modele a căror valoare este incontestabilă şi demnă de admiraţie.

               Nimeni nu poate urca vreodată o scară doar cu mâinile în buzunar şi privind la cer. Orice scară se urcă cu greutate, cu atenţie acordată fiecărei trepte şi mai ales cu teama de a nu te dezechilibra în orice clipă.